• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 28 Noiembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 22 Septembrie , 2021

Avram Iancu, „crăișorul munților”

Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824 în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, județul Alba. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas mențio­nată exact, dar, după mărturisirile eroului, el s-ar fi născut „la vremea cireșelor”. Ținând cont că în munți cireșele se coc mai târziu din cauza climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.

Avram Iancu va începe școala în sat. Gimna­ziul din Zlatna Iancu îl absolvă la vârsta de 17 ani, cu rezultate foarte bune. La terminarea gimnaziului, el este descris ca fiind un adolescent bine făcut, destul de înalt, cu bucle blonde și ochii de culoare deschisă. Avram Iancu este înscris apoi, în anul 1841, în clasa superioară de uma­nități la Liceul Piariștilor din Cluj. Tot aici va absolvi și cele două clase de filozofie. După terminarea liceului, Avram va absolvi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.
La 26 martie 1848, în casa lui Avram Iancu din Târgu Mureș, va avea loc o discuție a tinerilor ro­mâni cu Nicolae Bârle, care tocmai sosise de la Blaj și aducea informații despre discuțiile purtate acolo, în legătură cu drepturile pe care le cere națiunea română. Ca urmare, tineretul român propune o nouă întâlnire la Blaj, în duminica Tomii.
Avram Iancu, însoțit de Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, pornesc spre Blaj, unde ajung la 1 aprilie și participă imediat la o consfătuire politică. De aici, Iancu pleacă în munți, unde ajunge la 6 aprilie 1848. În această zi, el se află deja la Câmpeni, județul Alba, iar în zilele următoare ia parte la întrunirile convocate de cei doi fruntași ai moților, preotul Simion Balint și avocatul Ioan Buteanu. Se con­voacă adunări ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, dezbă­tându-se punctele programatice care urmau să fie cuprinse într-un memoriu adresat guvernului. Iancu a adus acestor adunări informațiile discutate la întrunirea politică de la Blaj, la care participase cu câteva zile înainte.
După aceste întruniri, Iancu por­nește împreună cu popa Balint prin satele situate mai sus de Câmpeni, pentru a informa populația și pentru a o con­vinge de necesitatea acțiunii politice.
Următoarea adunare națională ro­mâ­nească de la Blaj, programată să aibă loc la 30 aprilie, a fost oprită de guvernatorul Transilvaniei, contele Teleki. Acesta ceruse episco­pului român să lase numai pe câțiva clerici români să se întâlnească, con­ducătorii laici ai românilor urmând să se întrunească altădată. În același timp, episcopului român Lemeny i se cerea să plece în munți, pentru a-i calma pe moți și a-i opri să se mai întrunească în număr mare.
Sfatul tineretului român, având în frunte pe Iancu și pe Papiu-Ilarian, decide să nu țină cont de interdicția contelui Teleki, iar adunarea de la Blaj să aibă loc așa cum a fost pla­nificată inițial, pe 30 aprilie 1848.
Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, din 30 aprilie 1848, a avut loc într-o atmosferă încărcată, pentru că guvernul luase toate măsurile posibile de a împiedica pe români să participe la această întrunire. Episcopul Lemeny interzisese cle­rului să ia parte la adunare. Cu toate piedicile puse de guvern, mari mase de țărani participă la această adunare. Avram Iancu, însoțit de Ioan Buteanu și de circa 2.000 de moți, sosește la adunare în jurul orei zece dimineața. Cu toate că această adunare fusese interzisă de autorități, fruntașii românilor încep să formuleze revendicările româ­nești, cerând desființarea iobăgiei, eliberarea lui Florian Micaș, arestat pe motive politice la Cluj, și anunță că prezența comisarilor guvernului și a armatei nu îi intimidează și că sunt hotărâți să își câștige drepturile solicitate. Consfătuirea a fost prezidată de Simion Bărnuțiu, care sosise la Blaj în după-amiaza zilei de 30 aprilie.
Reprezentanții guvernului, care do­reau să ia cuvântul pentru a citi ordinul de dizolvare a adunării, nu au mai putut să-și exprime opiniile, mai mult, au fost nevoiți să elibe­reze lui Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian certificate de bună purtare, pentru că întrunirea a decurs civilizat și fără violențe.
La 1 mai 1848, moții pleacă spre casă împreună cu Iancu. Ajuns în munții săi, Iancu, împreună cu Cle­mente Aiudeanu, începe pregătirile pentru următoarea adunare de la Blaj, care va avea loc la 3/15 mai 1848. Cei doi vor străbate neîncetat satele moților, organizându-i și con­vingându-i să participe la urmă­toa­rea adunare națională românească.
După întoarcerea de la adunarea din Duminica Tomii de la Blaj, moții refuză să mai lucreze ca io­bagi. De asemenea, refuză să mai plătească taxele urbariale. Din cauza acestei stări de spirit îngri­jorătoare pentru autorități, șpanul Lázár merge personal în munți pentru a se informa asupra situației.
Încă înainte de adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, în Munții Apu­seni se va institui starea de asediu. Cu toate acestea, Avram Iancu și toți fruntașii români din munți, însoțiți de circa 6.000-10.000 de moți, organizați militărește, vor porni spre Blaj pentru a participa la adunarea națională.
La 3/15 mai 1848, sosirea lui Iancu, în fruntea miilor de moți dis­ci­plinați militărește, va produce un mare entuziasm. Adunarea a fost prezidată de episcopul ortodox Andrei Șaguna și de cel greco-catolic Ioan Lemeni. Zecile de mii de țărani adunați pe Câmpia Libertății de la Blaj vor asculta cu însuflețire cuvântările fruntașilor români, ardeleni sau de peste munți, printre care s-au numărat Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alecu Russo și alții. Alexandru Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite, a fost și el prezent la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848. În urma discuțiilor, s-a redactat o adresă către guvern prin care se cerea din nou eliberarea lui Florian Micaș, dar și un memoriu prin care se solicitau drepturi pentru națiunea română din Transilvania.
Memoriul a fost expediat imediat prin două delegații desemnate de adunarea națională, o delegație du­când o copie a memoriului la Viena, pentru a-l prezenta împăra­tului austriac, iar cealaltă delegație ducând revendicările românilor la dieta de la Cluj, pentru ca aceasta să dezbată cererile poporului român, formulate pe Câmpia Libertății.
Delegația trimisă la dieta din Cluj se va întoarce curând cu un rezultat dezamăgitor. La 29 mai 1848, dieta din Cluj, alcătuită majoritar din nobili de origine maghiară, a decretat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără a lua măcar în seamă memoriul înaintat de români. Nicio altă intervenție ulterioară, făcută de diverși fruntași români, nu va reuși să schimbe atitudinea autorităților, maghiare de această dată. Guvernul de la Cluj decretează, în aceste con­diții, dizolvarea comitetului națio­nal român de la Sibiu, amenințând cu aspre pedepse pe cei care ar îndrăzni să se mai întrunească de acum încolo.
În aceste zile, va avea loc masacrul de la Mihalț, când trupele de grăniceri secui deschid focul asupra iobagilor români, care ocupaseră cu forța o bucată din moșia nobilului local. A fost momentul în care Avram Iancu decide să plece din nou în munții săi și să adune moții, pentru a răzbuna victimele române de la Mihalț. Cu greu reușesc Simion Bărnuțiu și George Barițiu să îl convingă pe Iancu să nu ia această măsură. Iancu renunță oftând.
Poate că George Barițiu a crezut că a reușit să îl potolească pe Avram Iancu, dar acesta din urmă pleacă la 5 iunie 1848 din Sibiu, hotărât să organizeze o rezistență armată în munți.
În primele zile din luna iunie 1848, în prezența reprezentanților autori­tă­ților maghiare aflate în munți pentru a cerceta starea de spirit a moților, într-o zi de târg, la Câmpeni, Avram Iancu îi îndeamnă pe moții aflați acolo în număr neo­biș­nuit de mare să se înarmeze pentru a se putea apăra la nevoie, dar să nu amenințe nimeni și să nu se răs­coale. Înarmarea poporului o în­deamnă, pentru că toate popoarele din Europa se înarmează pentru a-și câștiga libertatea.
Din această zi, Avram Iancu va fi singura persoană de care vor asculta moții cu toată încrederea. O convocare a cetelor înarmate de moți a fost stabilită de Iancu pentru 17 iunie, la Câmpeni. Adunarea a avut loc, dar oamenii au venit neînarmați. Pe 18 iunie, s-a publicat de către guvernul maghiar desființarea iobăgiei, iar o comisie a acestuia s-a deplasat la Câmpeni pentru a se convinge de starea de spirit a moților. Iancu a mulțumit comisiei guvernamentale în numele țăranilor români, dar a declarat în plus că toate proprietățile camerei regale, aflate în acel domeniu, sunt proprietatea moților, care le-au stăpânit dintotdeauna și că ei vor căuta dreptatea în justiție.
În 19 iunie, se răspândește în Țara Moților zvonul că pe drumul dinspre Albac înaintează secui înar­mați, astfel că Avram Iancu porun­cește ca moții să se înarmeze pentru a se apăra. A doua zi, Iancu ordonă concentrarea combatanților și, pe 21 iunie, pornește spre Câmpeni cu moții săi înarmați. Pe drum, zvonurile neconfirmându-se, cetele se opresc. Manevra de înarmare și de marș a fost un bun exercițiu mi­litar pentru milițiile românești și a dat încredere în forțele proprii vii­torilor combatanți. A fost de fapt un exercițiu masiv de mobilizare a combatanților români.

La 23 iunie 1848, se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui, care sprijineau desfășurarea Anchetei Kozma. Fruntașii români sunt convocați în fața unei comisii, dar când se prezintă de bună voie în fața ei, sunt arestați. Sunt astfel întemnițați Teodor Teoc, Ioan Dandea, Ioan Corcheș, Ioan Patiția și alții. Nicolae Corcheș a reușit să fugă, iar Avram Iancu a refuzat să se prezinte.

În septembrie 1848, are loc o nouă adunare națională la Blaj. Axente Sever a profitat de tulburarea pro­dusă de mulțimea de români din zona Sibiului, care, la finele lunii august, a eliberat deținuții politici români. Pe acest fond, el a strâns o trupă de 500 de tineri, i-a înarmat și a pornit spre Blaj. Trupa a sporit pe drum cu mulți alți recruți, astfel că trupa inițială de 500 de oameni sosește la Blaj pe 14 septembrie cu un efectiv de 2.000 de combatanți. În termen de opt zile la Blaj s-au adunat 60.000 de români pe Câmpia Libertății, pentru a treia adunare națională. În dimineața de 21 septembrie, ajunge la Blaj și Avram Iancu, în fruntea a 6.000 moți înarmați. Comisarul maghiar Vay a încercat să mituiască pe Ion Buteanu, Axente Sever și Iovian Brad pentru a împrăștia pe români. A fost tratat cu un refuz ferm de către aceștia. Comisarul a rămas im­presionat, după cum singur rela­tează, până la adânci bătrâneți de privirea amenințătoare a lui Avram Iancu, care s-a pronunțat la această adunare națională în favoarea apărării cu orice preț a pretențiilor românești.
A treia adunare națională de la Blaj a confirmat cererile formulate de români la adunarea din 3-5 mai 1848, ținută tot la Blaj, cerând în plus formarea unei gărzi naționale românești înarmate, similară cu garda națională maghiară care fu­sese deja constituită și înarmată de către guvernul austriac. Procesul-verbal al adunării a fost semnat și de Avram Iancu. La 30 septembrie, Iancu pleacă cu moții săi înapoi în munți.


Începerea ostilităților
La 10 octombrie, Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, publică la Pesta o proclamație „că­tre poporul valah”. Tonul său este amenințător, în urma victoriei armatei maghiare împotriva sârbilor răsculați. Proclamația către români cere acestora ca în opt zile să revină la ordine și la supunerea autorită­ților maghiare revoluționare care le înlocuiseră pe cele imperiale austriece.
Proclamația lui Kossuth a declanșat o reacție puternică între români. În loc să depună armele, românii trec la dezarmarea maghiarilor, folo­sindu-se de un ordin al comandamentului militar austriac. Țăranii cer ca nobilii maghiari să predea armele, iar când aceștia nu o fac au loc incidente sângeroase. Gărzile maghiare din mai multe orașe din Transilvania sunt dezarmate prin luptă, lăsând în urmă zeci de morți și răniți din ambele tabere.


Primele confruntări
Între 22-24 octombrie 1848, are loc măcelul de la Zlatna, provocat de administratorul Nemegyei. Româ­nii, conduși de Petru Dobra, au cerut gărzii maghiare din oraș să se predea. Administratorul a pretins că o va face, dar a ordonat prin surprindere foc asupra românilor. Câțiva români au căzut uciși, restul au fugit, doar pentru a se reorganiza și a năvăli asupra orașului. A urmat masacrarea maghiarilor surprinși în oraș și care fugeau din acesta.
La 8 noiembrie 1848, este luat fără luptă orașul Aiud, pe care gărzile naționale maghiare îl părăsiseră. Civilii maghiari s-au predat imediat, căpitanul imperial Gratze le-a acceptat cererea de predare.
Trupele românești conduse de Avram Iancu înaintează pe malul drept al Mureșului până la Vințul de Sus (azi Unirea, județul Alba), în timp ce acelea ale lui Axente Sever înaintau în paralel pe malul stâng. Unele surse spun că românii ar fi găsit în sat cadavrele unor com­pa­trioți de-ai lor executați de unguri și, ca răzbunare, au dat foc locali­tății. Avram Iancu și căpi­ta­nul Gratze spun că satul ardea înainte de a intra în el milițiile române.
La 20 noiembrie, căpitanul austriac Gratze începe cu maghiarii negocierile de predare a orașului Turda. Populația maghiară, îngro­zită de prezența legiunilor de lăncieri români, cer ca aceștia să nu fie lăsați să intre în oraș, ceea ce s-a și întâmplat. Avram Iancu e invitat la Cluj de generalul Wardener, care îi dă misiunea de a însoți cu lăncierii săi înaintarea trupelor imperiale spre Huedin și Ciucea.
Pentru a îndeplini acest ordin, Iancu revine prin Turda la Câmpeni și, la 29 noiembrie, e gata de marș, cu o trupă ce număra 1.500 de moți, dintre care 250 aveau puști, iar restul lănci. La 4 decembrie, a sosit în satul Săcuieni, având atașat și un ofițer austriac, pe căpitanul Francisc Ivanovici, care se va remarca mai mult prin inactivitate în cursul anilor revoluției și prin stânjenirea mișcărilor lăncierilor români. Planul de luptă prevedea un atac al moților, pentru noaptea de 6/7 decembrie 1848, asupra avan­pos­turilor maghiare din zona Poieni. Moții urmau să fie sprijiniți de trupe imperiale, dar un mic grup de lăncieri au dat peste un deta­șament maghiar care umbla în sate după rechiziții de furaj și alimente. Acest grup a atacat trupa maghiară, distrugând-o aproape în totalitate, dar supraviețuitorii care au reușit să scape au dat alarma în tabăra un­gară, astfel că atacul de noapte nu a mai putut fi dat. Căpitanul Ivano­vici a insistat ca atacul să fie dat, ceea ce s-a și întâmplat, iar după o luptă de circa 3 ore, imperialii și românii au fost siliți să se retragă. Prin aceasta, drumul trupelor maghiare spre Huedin era deschis.
Iancu a fost nevoit să se retragă din fața trupelor maghiare, iar la 10 decembrie a anunțat comandamentul austriac că trebuie să își lase acasă lăncierii, din cauza lipsei de alimente și a hainelor groase de iarnă. El a trimis alți lăncieri în ajutorul austriecilor, care au sosit în număr de 1.500 de lăncieri și 70 de vână­tori, la 19 decembrie 1848.
De la Câmpeni, unde a ajuns după retragerea din decembrie, Iancu a plecat la Sibiu. Nu se știe de ce el a făcut acest drum.
Încă din 23 decembrie 1848, Iancu a cerut generalului austriac Puchner să asigure cu alimente Munții Apuseni, în vederea unei rezistențe prelungite în caz de atac maghiar. Nu se știe cum s-a încheiat acest demers. Iancu a mai cerut și arme și muniție, pentru care i s-a solicitat să se adreseze cetății Alba Iulia, însă cantitățile primite de români vor fi derizorii.
Iancu s-a întors la Câmpeni, conti­nuând pregătirile pentru rezistență. Detașamentul condus de Iosif Moga, care însoțea trupele imperiale în defileul Ciucea, a fost distrus și împrăștiat de unguri și pe forțele lui nu s-a mai putut conta.
În Țara Moților a sosit, în ianuarie 1849, Alexandru Golescu Albu, revoluționar pașoptist din Muntenia. La venirea sa, s-a ținut o întrunire la care pe lângă Avram Iancu au participat și alți fruntași transilvăneni. Atunci și-a dat seama Iancu că politica pașoptiștilor români e greșită, pentru că se baza doar pe susținerea austriecilor, în loc să se sprijine pe simpatia întregii Europe, așa cum au reușit să facă sașii ardeleni. Muntenii au cerut bani de la transilvăneni, pentru a publica în marile capitale europene memorii care să popu­la­rizeze cauza românilor. Iancu a contribuit cu o sumă de bani la acest demers.
După întrevederea cu revoluționarii munteni, Iancu devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta națiunii române din munți. El cere comitetului de la Sibiu informații, de care nu dispunea în munți, privitor la situația inamicului și chiar a armatelor imperiale, care, deși erau aliate, nu comunicau cu el. De asemenea, cere arme, pentru că luptătorii români din munți abia dispuneau de 800 de puști. Nimic nu i s-a oferit din ceea ce a cerut, din cauza refugierii comitetului în Muntenia, sub presiunea armatei maghiare conduse de generalul Bem. La sfârșitul lunii martie doar, Iancu află despre proiectul de provincie autonomă pe care comi­tetul a cerut-o împăratului printr-o delegație.
La finalul lunii martie 1849, moții se găseau împresurați în Munții Apuseni de armatele maghiare. Trupele imperiale fuseseră aruncate dincolo de granițele imperiului, în Moldova sau în Muntenia. Comitetul român de la Sibiu era ca și desființat și în refugiu.


Războiul civil
În primăvara anului 1849, Kossuth lansează un nou apel către români de a înceta lupta și de a recunoaște unirea Transilvaniei cu Ungaria, dar în termeni care nu îmbiau la pace. În același timp, se înființează așa-numitele tribunale de sânge maghiare, care aveau rolul de a pedepsi de urgență, în maximum trei zile, pe românii suspectați de activități antimaghiare. Generalul Bem a încercat să se opună unor astfel de practici, oferind românilor o amnistie în termeni onorabili. Amnistia lui Bem nu va fi luată în seamă de autoritățile maghiare, astfel că 4.500-6.000 de români au fost executați sumar de tribunalele de sânge. În aceste condiții, rezistența lui Iancu în munți devine și mai puternică și mai hotărâtă.
„Cetatea din Munții Apuseni era bine pregătită pentru apărare, folo­sind foarte riguros terenul muntos al zonei. Valea Arieșului era apă­rată de lăncierii conduși de Simion Balint, drumul Zlatnei de cei ai lui Axente Sever, iar drumul Zarandului de cei ai lui Ioan Buteanu. Partea de vest a perimetrului defensiv se sprijinea pe munții greu accesibili ai Bihorului. Acest sector va fi controlat de Iancu, din sediul său principal de la Câmpeni. Tot el va apăra comunicațiile dinspre Cluj și Huedin.
Primele confruntări cu trupele maghiare au loc încă de la începutul lunii ianuarie 1849. La 3 ianuarie 1849, o trupă de gardiști maghiari, susținuți de artilerie atacă satul Râul Călatei și, după o luptă de 4 ore cu românii localnici, distrug localitatea. Atacul maghiar nu fusese provocat de vreo acțiune românească ostilă.
La 1/14 februarie 1849, are loc prima luptă de la Mărișel, câștigată de români. La 2/15 februarie, are loc un atac asupra satului Călățele, respins de români, iar la 12 martie are loc a doua luptă de la Mărișel, soldată cu victoria românilor. În luna aprilie 1849, este trimis de către Kossuth în munți deputatul maghiar de origine Ioan Dragoș, cu misiunea de a obține de la Iancu încetarea ostilităților și predarea armelor. După tratative care au durat câteva zile, la începutul lunii mai 1849, încă nu se ajunsese la un rezultat concret, în afară de un armistițiu convenit pe durata discu­țiilor. În acest moment, se pare că independent de misiunea lui Dra­goș, maiorul maghiar Hatvani intră în Abrud cu trupele sale, încălcând termenii armistițiului.
Are loc prima bătălie de la Abrud, soldată cu distrugerea totală a forțelor maghiare. Abia scăpat cu viață din bătălia de la Abrud, maiorul Hatvani se va întoarce după două săptămâni cu forțe noi, pentru a se răzbuna. Va avea loc Bătălia de la Abrud (18 mai 1849) a doua bătălie de la Abrud, având ca rezultat înfrângerea gravă a trupelor maghiare, din care au scăpat cu viață foarte puțini combatanți.
Hotărâți să distrugă definitiv forțele române din munți, în luna iunie 1849, maghiarii au lansat un nou atac, și mai puternic, asupra Abru­dului. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, armata maghiară fiind din nou înfrântă, rămășițele ei fiind silite să se retragă.
După aceste atacuri fără rezultat, efortul maghiarilor de a străpunge apărarea românească din munți s-a schimbat în altă direcție. Un atac puternic a fost lansat dinspre nord, din direcția Huedin, în luna iulie 1849. A rezultat grava înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Fântânele, acesta fiind ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munți.
În luna august, revoluția maghiară este înfrântă de armatele combinate austro-rusești, luând sfârșit răz­boiul civil din Transilvania.


După revoluție
După revoluție, începe pri­goana autorită­ți­lor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deși luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849, este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită presiunii populației româ­nești aflate în comună și care ame­nință cu ma­sa­crul garda austriacă.
În februarie 1850, Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audiență la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primește pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decorațiile imperia­le pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii și nu ac­ceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu, este chemat la poliția din Viena și i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din ca­pi­tala austriacă.
La 12 aprilie 1852, a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever și Simion Balint pentru a i se înmâna de către guvernatorul Transilvaniei o recompensă bănească din partea împăratului Austriei pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste. Cei trei au hotărât să contribuie cu toții la înființarea unei societăți literare române, având ca scop cultivarea limbii române. În acest sens, au depus un capital de 2.500 florini la casa de păstrare din Sibiu și au însărcinat cinci români de vază cu înființarea acestei societăți cultu­rale. Nu se știe, însă, nimic despre ce s-a întâmplat.
Aflându-se la Sibiu, guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2.000 de florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1.600 de florini. I s-a mai oferit o subvenție lunară de cca 800-1.000 de florini, dar pe toate Iancu le-a refuzat. Nu voia nimic pentru el, dorea doar să se acorde românilor drepturile cerute și promise de Curtea austriacă.
Avram Iancu se va întoarce acasă în mijlocul poporului său din munți, între moți, unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieții și-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil deza­măgit de faptul că, după atâtea lupte și jertfe de sânge, poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.