• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 27 Octombrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 8 Septembrie , 2021

Alimentarea cu apă potabilă a Maramureșului, o problemă eternă

În toamna anului 1989 și la începutul iernii de atunci a fost o perioadă extrem de secetoasă. Ca în prezent, toată alimentarea cu apă din acea vreme a municipiului Baia Mare depindea de rezerva din barajul Berdu. Aici trebuie să facem câteva precizări.  În general, lumea vorbește de barajul de la  Firiza, dar mai este barajul de la Berdu.

Amenajarea hidro­teh­ni­că Strâmtori-Firiza este situată pe râul Firiza. Lucrarea a fost proiectată în anii 1958-1959-1960, construită în perioada 1960-1964 și pusă în funcțiune în anul 1964. Acumularea are un volum de apă de peste 16,5 milioane de metri cubi și acoperă o suprafață de circa 110 hectare. Construcția principală este barajul cu contraforți Strâmtori-Firiza, având o înălțime maximă de 52 de metri și este o lucrare excepțională. La aproximativ 300 de metri în aval, amenajarea este completată cu un al doilea baraj, Berdu, din anrocamente cu mască de beton, având 15 metri înălţime, realizat şi pus în func­ţiune în anul 1965. Acumularea realizată de barajul Berdu are un volum de circa 200.000 de metri cubi şi constituie principala alimentare cu apă a Băii Mari.

În perioada aceea, a început să scadă nivelul apei în baraj din cauza secetei, iar, la sfârșitul lunii noiembrie, s-a sesizat că nivelul apei este foarte scăzut. Situație care a dus ca, la sfârșitul lunii decembrie, să mai fie apă pentru alimentarea Băii Mari doar pentru o perioadă scurtă de timp. Nu s-a trecut cu vederea peste această problemă și s-au căutat soluții rapide, imediate. Rezerva de apă, în mod normal, era folosită atât pentru consumul populației, cât și pentru cel industrial. O primă măsură a fost alertarea populației, căreia i s-a cerut să scadă consumul de apă. Mai ales că se terminase perioada de agricultură, udarea grădinilor și spălarea în gospodării. Băimărenii au ascultat și au oprit orice consum care nu era necesar. Dar problemele au continuat. Pentru o mai bună înțelegere, dăm câteva explicații cu privire la modul în care avea loc aprovizionarea cu apă a Băii Mari. De la Berdu pleca o galerie spre Baia Mare, care astăzi este sus­pendată. Apa era dirijată pe două conducte. O parte din apă, o cantitate de circa 1200 de litri pe secundă, era dirijată înspre popu­lație, iar restul de apă era direc­ționată spre industrie. Asta în condiții normale. Atunci, fiind secetă și nivelul apei foarte scăzut - respectiv necesarul de apă pentru populație nu mai putea susține consumul băimărenilor - s-au luat alte măsuri. Într-un timp foarte scurt, circa trei săptămâni, s-a cerut să se elimine totalmente utilizarea apei industriale și să se folosească, în procesele industria­le, doar apă rezultată  din epurare, adică din stația de epurare care acum este amplasată în zona Auchan. Atunci, stația era funcțio­nală și lucra așa ca acum. Același principiu, aceeași procedură, doar că în acea vreme era mai slab dotată  tehnologic. Instalațiile erau produse în țară și de calitate mai slabă. Stația de epurare nu a stat niciodată, a funcționat în perma­nență. Dar, pentru perioada de dinainte de 1989 și în anii de după, a fost o muncă foarte mare a specialiștilor de la  sistemul de gospodărire a apei pentru a ține stația în funcțiune. Această soluție temporară a pus Baia Mare pe o listă scurtă a soluțiilor tehnice, la nivel mondial, în perioade critice. Doar la Londra s-a întâmplat acest fenomen, în sensul că apa tratată în stația de epurare să fie atât de „bună” încât să se poată introduce în rețeaua de apă industrială. Ceea ce a fost o performanță deosebită pentru cei care au gestionat în acea perioadă problema apei. Mai trebuie menționat că, pentru consumul populației, erau anumite conducte ce transportau apa la be­neficiari, iar pentru cel industrial se foloseau alte conducte. Soluția găsită  atunci  însemna ca stația de epurare să lucreze la maximum, dar trebuia găsită și o modalitate de a duce apa din stație în sistemul de conducte pentru consumul industrial.  
De  aceea a fost construită o stație de pompare mare, pe malul Să­sarului, rapid și cu contribuția tuturor celor care conduceau.  Au fost aduse niște pompe de capacitate foarte mare, s-a realizat o construcție provizorie, s-a adus curent de înaltă tensiune. Toate au fost făcute rapid, fără probleme, fără amânări, fără discuții, ca în zilele noastre. A fost o primă „in­jecție” în sistemul de apă indus­trială. Să nu uităm  că, atunci, industria băimăreană „duduia”, la propriu.
A fost o premieră nu numai pe plan național, dar și pe plan inter­național.
Dar nevoile industriei băimărene erau mai mari și s-a căutat o sursă suplimentară  de apă. Sursa posibilă a fost râul Lăpuș. În acest sens, la podul Cătălina, s-a construit un dig, într-un timp extrem de scurt, iar apa rezultată a fost transportată, printr-o stație de pompare ridicată la fel de rapid, pe malul drept al râului Săsar, imediat după podul de la  Cătălina. S-a folosit o conductă amplasată pe partea dreaptă a Săsarului, până la intrarea în sistemul de conducte al apei industriale. Toate aceste in­ves­tiții s-au realizat rapid, fără dis­cuții pe tema bugetului, de exem­­plu. Mai trebuie spus că majoritatea cheltuielilor au fost suportate  de Centrala Minelor. Așa a func­ționat tot sistemul de apă al orașului până când în baraj mai era apă pentru oraș doar pentru câteva zile, mai puțin de o săptămână. Era în prima parte a anului 1990. Până la urmă, Mama  natură s-a îndurat și a  venit o perioadă ploioasă de vreo trei săptămâni, iar barajul a ajuns din nou la un volum care să satisfacă solicitările populației și cele industriale.  Problema de atunci s-a tot repetat, la un nivel mai redus, dar aceste sincope în apro­vizionare arată că aici la  noi există o problemă majoră. Trebuie spus că Maramureșul, Baia Mare, partea de Maramureș istoric ar fi trebuit să aibă rezolvată alimentarea cu apă potabilă încă din anii de dinainte de 1989. Soluția găsită  a fost construirea barajului de la  Runcu. Un baraj la  care se tot construiește de zeci de ani și nu este gata nici acum. Pe vremuri, sistemul de alimentare cu apă a fost gândit așa: de la Mara și până la Sighet, inclusiv, să fie alimentate din Runcu, iar apa care rămânea să fie transportată în barajul din Baia Mare. Dar investiția Runcu nu a fost terminată.
Trebuie spus că orice baraj care este construit poate funcționa circa 80 de ani, după care apare feno­menul de colmatare. Aluviunile  care ajung în baraj reduc drastic volumul de apă. De aceste aspecte nu s-a ținut cont și se tot tărăgă­nează terminarea barajului de la Runcu. În acest context, trebuie spus că barajul de la  Berdu, de fapt întreg sistemul de la  Firiza, are probleme cu colmatarea, iar  existența barajului de la Runcu ar fi vitală pentru alimentarea cu apă a Băii Mari, a Maramureșului de dincolo de deal.

Din cauza faptului că Runcu nu  a fost finalizat, după  Revoluție, lo­calitățile de la Mara până la  Sighet au încercat să-și rezolve ali­men­tarea cu apă potabilă. Sighe­tul, de  exemplu, se alimentează  dintr-un front de captare pe malul Tisei. În decursul anilor, au fost nenu­mărate scandaluri cu acest front, chiar probleme penale. Dincolo  de aceste scandaluri, Sighetul are pro­bleme deosebite atunci când sunt ploi mari și alte feno­mene meteo extreme. Frontul de  captare este inundat, iar alimentarea cu apă a municipiului este compromisă. O  astfel de  situație extremă a  avut loc în urmă cu vreo 15 ani, când  a trebuit dusă apă din Baia Mare pentru alimentarea orașului, a sighetenilor. Situație care nu este rezolvată nici în momentul de față.

Revenind situația din Baia Mare, la Re­voluția - sau ce-o fi fost – din 1989, a fost un moment în care autoritatea instituțională  a  dispărut și a venit legea pumnului și legea distrugerilor a tot ce a fost înainte. Ar fi multe  exemple și poate vom reveni cu alte materiale despre aceste probleme. Dar  distrugerile „revoluționare” au  afectat și alimentarea cu apă a orașului. S-a ajuns ca acea conductă de la  Cătălina până în Baia Mare să fie vândută, iar stația de pompare atât de aici, din Baia Mare, cât și cea de la  Cătălina au fost distruse,
s-au furat pompele, s-a furat tot ce putea să alimenteze, la un moment dat, într-o variantă de avarie, municipiul Baia Mare. Atunci, înainte de 1989, a existat o concepție uni­tară de alimentare cu apă a județului Maramureș, dar după Revoluție, după anii de început, s-a ajuns într-o situație în care fie­care face ce crede, nu există o vi­ziune unitară.
Acum, Compania Vital se ocupă cu problema apei potabile în tot județul. Unii afirmă că  este vorba de un monopol, dar  situația este mai complicată sau mai simplă. Când s-a trecut la operator unic în județ, a existat și o altă ofertă a ope­ratorului de apă și canalizare din Cluj. Acesta ar fi dorit să preia serviciul și din Maramureș. Noi credem că ar fi fost mai rău decât este acum.  Clujul manageriază în Za­lău și prețurile sunt dovada că ope­ratorul din alt județ nu are decât problema  unui profit.
Vitalul reclamă lipsa fondurilor, a necesităților unor lucrări, dar, dincolo de aceste aspecte, problema apei potabile în Maramureș este complicată și, într-un viitor apro­piat sau în situații de criză, vor fi probleme deosebite. Și toate astea într-un județ în care sunt munți, dealuri și multe cursuri de apă. Maramureșul este un  județ cu o capacitate foarte redusă de stocare a apei, deoarece, fiind o zonă deluroasă, muntoasă, apa fuge de aici și se adună în județele de lângă noi. De aceste lucruri ar fi trebuit să se ocupe cei care vin și pleacă din fotoliile de conducători.

Revoluția și otrăvirea apei din baraj
În zilele Revoluției din 1989, inclusiv mașini ale Miliției-Poliției, folosind megafoane, se plimbau prin oraș și transmiteau mesaje că apa este otrăvită. Toate instituțiile care foloseau apă potabilă au început să întrebe la Gospodăria Comunală a Apei Baia Mare dacă  este adevărat și ce trebuie făcut;  cei care făceau pâine sau alte zone de alimen­tație erau derutați și nu știau ce să  facă. A fost o perioadă  de mare stres. Se vorbea de otră­virea apei cu cianură. La nivelul Gospodăriri Comunale din Baia Mare, nu erau stabilite proceduri prin care se putea constata că apa este sau nu otrăvită cu cianură. Laboratorul de analize nu avea reactivi pentru așa ceva. S-a primit un ajutor de la Institutul de Cercetări Miniere. Spe­cia­liștii Institutului aveau aparatura necesară, cât și reactivi.
Dar isteria din acele zile era la cote maxime. Și trebuie subliniat, aceste teorii erau alimentate de milițienii orașului. Inclusiv folosindu-se mașinile din dotare, ceea ce arată o strategie. Specialiștii de la  Gospodărirea Comunală au fost la comandatul de atunci al Miliției municipale, un colonel Maxim, și au cerut explicații și informații mai amănunțite. Dar colonelul a spus că nu știe nimic. Poate e așa, poate a fost doar o strategie. Au fost zile tulburi, în care populația  a fost manipulată de unii și de alții. Până la urmă, specialiștii de la Gospodărirea Comunală au făcut calcule și și-au dat  seama că ar fi fost nevoie de o cantitate imensă de cianură pentru ca apa din Baraj să fie otrăvită. Apoi, nici nu prea erau posibilități teh­nice de a face o astfel de otră­vire. Tot atunci, s-a cerut sprijin de la armată și, pe tot traseul de la  barajul Berdu până la Uzina de Apă, erau puse plantoane ce supravegheau ca nu cumva cineva să vină și să introducă cianură în conducte. Acum, pare o chestie amuzantă, dar atunci au fost zile de stres maxim pentru cei care au lucrat în sistem, pentru populație, pentru toți.
Tot pe aceeași linie a stresului cianurii, mamele din întreprinderile orașului au cerut să fie lăsate acasă pentru a-și supra­veghea copiii să nu bea apă otrăvită cu cianură. A fost un circ imens. La noi și în întreaga țară.     


 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.