• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 28 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 26 Noiembrie , 2012

“Acum ştiu, am aflat şi eu…”

ADEVĂR *Vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea. * Tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui pe care o doare pe respectiva tiranie. * Aflarea adevărului însingurează. * Adevărul ne face liberi. * Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos! * Afirmarea adevărurilor veşnice este oricand binevenită, este în totdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome. ABSURD * Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti. BINE ŞI RĂU “Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.” “Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat.” “Dacă nu putem să fim buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.” Numai când facem binele, dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem raul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. “Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare”. BUNA DISPOZIŢIE "Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește ca ești al Domnului." COMUNISM În regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite şi nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale. CREDINŢĂ “Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor”. “Credința e suprema arma secretă, care anihilează toate necesitățile, împrejurările și pulverizează hazardul.” Nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural. Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real. Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun. Nu "a dovedi" este completarea lui "a crede", ci "a mărturisi"; şi dacă-i aşa, oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticentă a credinţei sunt cele mai bune dovezi ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de niciun soi de dovezi. Are, însă, nevoie să fie dovedită. Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină. Opera de artă are un efect asemănător. Şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real, de unde rezultă că realitatea, realitatea cea necoruptă, e frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţilor, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decat semnale negative. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea daruluiDuhului sfânt CREŞTINISMUL “Creştinismul este o şcoală a fericirii.” Creştinul este cel ce nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează. Creştinismul reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste. Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii. În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!). Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i în funcţie de durată, adică val care ca valul trece. CRUCEA “Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla - paradoxala, perpendiculara, fundamentală - noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care ţine deopotrivă de lume şi de cer”. CURAJUL “Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară.” A vorbi, ori a tăcea este tot una cu să trăieşti, ori să mori. Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Noi vorbim de blândeţea lui Iisus - arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere,că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de-o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moarteaînfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea e curajul. DĂRUIRE "Dând ce nu ai, dobânziști şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc." "Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: - paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat): * de vrei să cârmuieşti, slujeşte; * de vrei să fii înălţat, smereşte-te; * de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; * de vrei să-ţi recâştigi nevinovaţia, recunoaşte-te vinovat - şi uluitor: de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora." DRAGOSTE ”Dragostea - virtute creştinească supremă şi singura perenă - este mijlocul fără greş care ne stă la îndemână pentru a ne dovedi umanitatea şi creştinătatea.” Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: că toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare, dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine, oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini. DEZNĂDEJDEA Există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa. Există şi o fericire exaltată dacă, în loc de a urla, spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot răbda. Nu cârtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi de ocară. Nu degeaba m-ai făcut om. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, sau ca nunta fără lăutari. DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI Drepturi fără datorii, e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil. DUMNEZEU “Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.” Doar Dumnezeu există, restul tot nu-i decât ipoteză. Nu degeaba tot stărui, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier. Am înţeles că Dumnezeu îmi cere să dăruiesc chiar şi ceea ce nu-mi aparţine. Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine. Prefer să cred în Dumnezeu decât să-L văd în toată slava Sa DUHUL SFÂNT Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă. Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lăsa înfrânt şi convins de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă. EROISM S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil. FERICIRE Creştinul este liber, aşadar fericit. Nu te lasă grijile să dormi sau te deşteaptă din somn. Dar se întîmplă ca şi de pe urma fericirii să te pomeneşti treaz în toiul nopţii. Aşa mi s-a întîmplat mult timp după ce am fost primit botezul. Doar din bucurie - oul of sheer joy, aus Ututer Fivi ide — deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire - ca la stupefiante - ci de veghe, de viaţă supraintensă; de somn îmi ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivon ori evadare? Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgîlţîi şi pe ceilalţi, să le spun cît sunt de fericit, să-i rog sa-şi dea seama ce comoară posedă cu toţii, ce sobiţă minunată", ce tranchilizant tară prescripţie medicală. Noroc de mine că străşnicia regulamentului mă împiedică să mă dau în spectacol. Ceva din felul meu diurn de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică; deoarece unora le sunt surprinzător de drag în timp ce altora le impun o solidă antipatie." GENEZĂ Pare-se că există două teorii cu totul potrivnice despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, iar alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea. Cei, care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor, care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu. HRISTOS După ce L-ai cunoscut pe Hristos, îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă. Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirlile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi stă la îndemână. Triada lui Hristos: credinţă, libertate, iubire. Mai bine-mi este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg. Totul, în pildele, învăţăturile şi îndemnurile lui Hristos, e spre bogăţie, seceriş îmbelşugat, blagoslovenie, belşug, rodire, prea plin, har peste har, răsplătire „clătinat şi îndesat şi cu vârf... ...iar celui ce are i se mai dă, celor ce aduc cinci ori zece talanți li se dau cinci ori zece cetăţi, pe sluga cea bună stăpânul se încinge şi o slujeşte, cel ce bine s-a purtat nu cu fărâmituri ori cu bacşiş se va alege, ci cu poftire la cina împărătească! Nu, desigur, nu hotărât, Domnul nu iubeşte şi nu propovăduieşte pustiul, pusta, tundra, spinii, mărăcinii, pălămida, şarpele, piatra, scorpia, uscatul. Ci strugurii, smochinele, pâinea, oul, peştele, mierea, vinul vechi şi bun." "Nu cu lanţuri se leagă credinciosul de Hristos ci cu dragoste şi cu har. Nu piroanele L-au ţinut pironit pe Hristos pe Cruce, ci dragostea Sa de oameni." ÎNCREDERE Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă cînd lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.“ Se prea poate ca şi în lumea veche mîngiietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfirşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atîtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac, venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala. Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pîrjolul. Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize, iar evoluţia e creatoare. Dovadă: cine s-a gîndit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile – cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul – sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspîndirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare. Avem, noi, alte griji. Şi printre ele, chinuitoarea problemă a bănuielii prefăcută în boală endemică. (Duhamel se întreba prin 1928 de ce durează atît de mult o masă la un restaurant din Moscova; şi se mira aflînd motivul: efectuarea operaţiilor de înregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de mîncare. În cea mai apreciabilă măsură, aceasta e şi cauza încetinelii şi scumpetei în sistemul economic socialist.) Pentru creştinism, bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele sau în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel). Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rînduieşte în cuprinsul creaţiei: purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ. Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus, mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher. Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri – stîrpirea”. IERTARE “A ierta este, în esenţa, un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apărând în consecinţă că încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură.” Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie – să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovat pradă ticăloşilor Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osîndesc… “Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. (Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.) Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.) Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). Când francezii spun Dieu a créé l ‘homme à son image qui le lui a bien rendit [Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul Său, iar omul i L-a restituit], trăsătura aceasta a făpturii au avut-o, desigur, în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători, încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte. Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.” INTELIGENŢĂ Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Trebuie să avem mintea aspră şi inima blândă. Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită... Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă. LIBERTATE “Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat”. Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii. LUME “Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.” Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine se spune că ştie se înşeală. Legile lumii, aşadar, nu sunt o piedică totală în calea ce duce la paradis. Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă. MÂNTUIRE Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru PARADOX "Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este" PĂCATUL “Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori… Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie,de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. În viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre… Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart, este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…” Să nu judecăm pe alţii, dar, când arde casa vecinului, nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc, ci chem pompierii, alerg la cişmea. Altfel, se cheamă că sunt fudul şi nu-mi iubesc aproapele. Ierarhia păcatelor. Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva Duhului Sfant. Închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria). (Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău)”. “Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”. PRIETENIE Prieten se numeşte omul care te ajuta fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.” RĂSTIGNIRE Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total, încît pînă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut de îndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încît se rugaseră de primul trecător întîlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Griinewald de la Uiiterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie – pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec. Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna, i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, El nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea tară sare, ca nunta fără lăutari. SUFERINŢĂ Creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura TĂRIE Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice” nu e invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică – dintre acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, Spinoza – împrejurările sunt mai curând ceea ce istoricul Arnold Toynbee numeşte ‘challenge’, o provocare, un imbold. Oamenii care au ceva de făcut şi de spus nu sunt opriţi locului de o întîmplare, cu o ‘nenorocire’: numai pentru cei de talia d-lui Berthelemy darea afară din casă şi împrăştierea mobilelor (cu prilejul intempestivei sale evacuări de la Temple, spre a face loc perechii regale ce urma să fie internată acolo în toamna anului 1792) le concentrează tot restul vieţii asupra proceselor şi intervenţiilor urmărind redobîndirea avutului; numai pe unii ca aceştia faptul trivial – oricît de neplăcut şi de nedrept – i-a putut abate din cale; ceilalţi trec ca expresurile fără opriri prin gările mici, înaintează ca ştafetele, cu mesajul strîns la piept sau în pumn. La urma urmei, împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare – mai arată – Alain – tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobîndeşte prin neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţînare, înfrângînd lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decît pentru rataţi şi rataţii – pe plan social (o spune unul din ei) sau duhovnicesc – sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar)“ Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta. VIAŢĂ „Viaţa este un rai, însă noi nu vrem să ştim” Vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ. VIRTUTE Niciuna dintre virtuţi şi niciunul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvârşirea. Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi¬toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea. Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade, ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.