9 martie : Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Romania – Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

9 martie marchează atât sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici din cetatea Sevastia, cât și Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Romania. Astfel, în această zi, în toate bisericile ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Române se oficiază slujbe de pomenire a celor 40 de mucenici, dar și a celor care au pătimit în închisorile comuniste apărând credința în Dumnezeu și demnitatea poporului român. Dacă despre numărul celor care au pătimit în închisorile comuniste se cunoaște destul de puțin, despre cei 40 de sfinți mucenici se știe că au trăit in vremea împăratului roman Licinius (308-324), un aprig prigonitor al creștinilor. Cei 40 de sfinți mucenici erau soldați creștini si făceau parte din Legiunea a XII-a ce era cantonată în Armenia, una dintre provinciile romane ale secolului IV d.H . Aflând despre credința lor, guvernatorul Armeniei pe nume Agricola i-a silit pe soldații creștini să se închine idolilor păgâni. Însă, deoarece au refuzat, ei au fost întemnițați pentru o lungă perioadă în cetatea aflată în sud-estul Mării Negre. A urmat o nouă încercare a guvernatorului de a-i determina să se dezică de credința lor și un nou refuz al mucenicilor, fapt ce a determinat pe guvernator să ordone ca mucenicii să fie bătuți cu pietre, condamnându-i apoi la moarte prin înghețare, în lacul din apropierea cetății Sevastia. Astfel, în ziua de 9 martie a anului 320 , cei 40 de mucenici sunt duşi la lacul de lângă cetate, lac ce avea apele înghețate, iar spre seară sunt dezbrăcați şi cufundați în apă, pe un ger cumplit. Însă, la ivirea zorilor, guvernatorul rămâne uimit când găsește pe cei 40 de mucenici vii şi nevătămați. De aceea el ordonă să fie scoși din apă şi să li se sfărâme mâinile și picioarele cu ciocanul.

Astfel, sfinții mucenici, răbdând chinurile cumplite, îşi dau sufletul în mâinile Domnului, iar guvernatorul Agricola ordonă ca trupurile să fie arse, iar oasele să fie aruncate într-un râu pentru a li se pierde urma. Numai că, peste câteva zile, câțiva creștini din cetate vor scoate oasele şi le vor îngropa, cinstindu-le așa cum se cuvine unor martiri ai lui Dumnezeu. În timp, moaștele lor au fost răspândite în biserici din întreaga lume, iar în București, părticele din moaștele celor 40 de sfinți Mucenici din Sevastia se regăsesc la Schitul Darvari, la Biserica „Sfântul Alexie” de pe Calea Şerban Vodă, la Mănăstirea Antim, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Vodă şi la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei. Dar, revenind la obiceiurile românești, trebuie spus că după sărbătorirea zilei femeii la 8 Martie, următoarea zi, cea de 9 martie, este destinată bărbaților, care astfel trebuie să își măsoare „rezistența” împotriva „zeului Bachus”. Tradiția românească spune că, prin cele 40 de pahare cu vin pe care bărbații trebuie să le consume în această zi, cinstesc memoria celor 40 de sfinți mucenici din cetatea Sevastei, care au suferit pentru credința creștină. De fapt, pe lângă „ dezlegarea postului” la băutură, obiceiul are și o semnificație moralizatoare, fiind totodată o probă de autocontrol pentru bărbați, deoarece se spune că cei care intră sub „vraja” băuturii vor fi urmăriți de acest viciu tot anul. Tot potrivit credinței populare, în ziua celor 40 de mucenici se deschid mormintele şi porțile Raiului, aceasta fiind un bun prilej pentru săvârșirea numeroaselor ritualuri pentru comemorarea celor plecați din această lume. Tot în această zi, bătrânii obișnuiesc să curețe gospodăria şi ardă gunoaiele cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura şi afară iar în semn de respect pentru cei 40 de mucenici, gospodinele gătesc în această zi , colaci în formă cifrei opt, numiți, în funcție de zonă, mucenici, sfințișori sau bradoși, colaci ce sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere şi nucă. În Moldova, mucenicii au formă cifrei opt şi și, după ce sunt unși cu miere şi nucă, se dau de pomană , în credința că grâul va da rod bogat, iar oamenilor le va merge bine tot anul. În Dobrogea se păstrează aceeași formă, dar mucenicii sunt mai mici şi sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară şi nucă, pe când în Muntenia, pe lângă mucenicii obișnuiți, se face o,,pitișoară” pentru cei care nu mai sunt, adică un colac mai mare , pe care copii îl “joacă” în jurul focului şi care este dedicat celor decedați. Tot în această zi , în multe sate din Banat, femeile merg la o apă curgătoare, unde întind pomeni pentru cei morți , punând pe șervete curate mucenici îndulciți cu miere, un ulcior cu apă şi unul cu vin roșu, dar și dulciuri şi fructe pe care le oferă copiilor.

Sursa: lectiadeistorie.ro

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcției Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenție politică erau: comandanții de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locțiitorii lor, precum şi ofițerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist.

Abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile şi lagărele comuniste din România. Aici se aplicau cele mai dure metode de tortură. Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri aplicate în părţile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravaşa, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacără, lovituri cu un creion mai mare în testicule; bătăi cu saci de nisip.

Despre Gulagul românesc

După falsificarea alegerilor din 1946, pas important pentru acapararea puterii totale de către comunişti, în 1947 au urmat valuri importante de arestări ale membrilor partidelor politice, cu scopul de a distruge opoziţia. După înscenarea de la Tămădău din iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar conducătorii partidului sunt arestaţi, urmând a fi condamnaţi la ani grei de închisoare la sfârşitul anului. Celălalt mare partid, PNL, alege calea autodizolvării. După abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a ţării. Acesta a presupus, printre altele, naționalizarea mijloacelor de producție, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ şi de învățământ, industrializarea forțată. În acest context, represiunea a fost utilizată împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim.

Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înființată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcția Generală a Securității Poporului (Securitatea) era condusă inițial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.

Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfășurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluției din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deține controlul, PMR a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societății, regimul a început să elibereze deținuții politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964, au fost promulgate mai multe decrete de grațiere a deținuților politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deținuți politic.

În toată această perioadă au funcționat mai multe spații represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.

În perioada 1947-1964, au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.

Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau considerați „dușmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deținuții considerați cei mai periculoși (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deținuții foarte periculoși (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).

Unitățile de muncă au fost înființate prin Decretul nr. 6/1950 cu scopul oficial „de a reeduca elementele dușmănoase ale Republicii Populare Române”. Ulterior, ele au fost transformate în colonii de muncă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Obiectivul real era utilizarea deținuților politic şi a persoanelor considerate indezirabile pentru diverse proiecte ale regimului, cel mai important fiind Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numărul deținuților care a lucrat la Canal a variat. Astfel, în septembrie 1949 erau 6.400 de deţinuţi, în vara anului 1950 erau 15.000, iar în aprilie 1953 erau 20.193. Lucrările la Canal au fost sistate în 1955.

Începând cu ianuarie 1950, regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovății, cât şi deținuților considerați „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedeapsă în mod discreționar, fără a fi învinuiți, judecați sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.

Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit şi de dislocări de populație şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menține controlul asupra populației. În martie 1949, în contextul începutului colectivizării, 2.972 de familii de mari proprietari au fost evacuate şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Cea mai amplă deportare a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, când 40.000 de oameni din Mehedinţi şi Banat au fost mutați în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.

Chiar dacă prin decretele de grațiere din perioada 1962-1964 au fost eliberați toţi deținuții politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Cel mai cunoscut exemplu, muncitorul Vasile Paraschiv, a fost internat de trei ori, în 1969, 1971 şi 1976. Pe lângă aceasta, represiunea a luat şi alte forme, iar autoritățile au înscenat multor opozanți delicte de drept comun, pentru a masca detenția pe motive politice.

Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete şi imprecise. Documentele ne indică în momentul de faţă peste 70.000 de deținuți politici cu fişe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deţinuţi doar pentru perioada 1944-1959.

Sursa: https://www.iiccmer.ro