• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 21 Iulie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 1 Iulie , 2024

8 iunie: Bătălia de la Waterloo.

La 18 iunie 1815, a avut loc bătălia de la Waterloo dintre armata franceză, condusă de împăratul Napoleon Bonaparte, și armata celei de-a Șaptea Coaliții, aflată sub comanda ducelui de Wellington. Bătălia s-a încheiat cu victoria aliaților celei de-a Șaptea Coaliții, această victorie reprezentând practic sfârșitul Imperiului napoleonian. Armata franceză a lui Napoleon era omogenă și beneficia de un corp foarte bun de cavalerie, un contingent mare de artilerie și mai multe unități profesioniste de infanterie, pe când armata ducelui de Wellington, formată din soldați englezi, belgieni, olandezi și germani, nu avea o bună experiență militară, mulți dintre ei provenind din provinciile de pe Rin, regiuni care fuseseră sub control francez timp de două decenii. Bătălia a început la ora 11.30 dimineața, cu un atac al lui Napoleon în flancul drept al inamicilor, atac care însă nu a avut succes, urmat de un bombardament al artileriei franceze, menit să distrugă centrul armatei aliaţilor. După-amiaza, încercările repetate de atac ale francezilor au eşuat, armata contelui Blucher, care aştepta momentul oportun, a intrat în luptă și i-a obligat pe francezi să se retragă pe amplasamentul deținut anterior. În continuare, Napoleon și-a angajat infanteria într-un atac menit să distrugă centrul armatei aliate, însă artileria aliaţilor a produs pierderi majore în cadrul armatei franceze, oprindu-le iarăși ofensiva. După-amiază, Napoleon și-a regrupat soldaţii și a atacat din nou cu cavaleria, deși situaţia infanteriei devenise deosebit de precară. În jurul orei 18.00, infanteria ducelui de Wellington a reușit să străpungă flancul drept al francezilor și să producă panică în rândurile soldaţilor francezi, care vor încerca să scape pe drumul de la Charle-Roy. Ducele de Wellington și contele Blucher au hotărât ca trupele aliate să-i urmărească pe francezi și să-i forţeze să se retragă dincolo de râul Sambre. În acest timp, împăratul Napoleon avea de luat o decizie capitală și extrem de dificilă și anume să încerce să-și ralieze trupele dezorganizate sau să se întoarcă la Paris, pentru a convinge Camerele Parlamentului de necesitatea continuării luptei cu trupele de rezervă. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și, după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Astfel, Napoleon a fost nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său, iar după o scurtă escală în Anglia, împăratul va fi transportat cu vasul „Bellerophone” pe insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde va muri în anul 1821 la vârsta de 52 de ani.

 

Napoleon I – Împăratul francezilor (1804–1815)

 

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

 

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastroasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.

 

Încoronarea lui Napoleon

 

Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805–1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o” — spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.

 

David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care să redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de doi ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb, caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor, David se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană decât din cea greacă.

 

Exilul în Insula Elba

 

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfă pe insulă.

 

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

 

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Această revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

 

Napoleon și femeile

 

Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea și, la scurt timp, s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el să aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia, a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă, în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost „Frunte...Armatăˮ (fr. „Tête...Armée”).

 

Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simțit în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut. Napoleon a fost un dictator și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine. Puțini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus „Waterloo va șterge amintirea victoriilor meleˮ, dar bineînțeles că se înșela, deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.

Surse: wikipedia, lectiadeistorie

 

    

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.