27 aprilie: Moartea marelui istoric Gheorghe Brătianu

La 27 aprilie 1953, a murit, în detenţie, în lagărul de la Sighetu Marmaţiei, Gheorghe Brătianu, un mare istoric şi om politic român, preşedintele Partidului Naţional Liberal.

Trebuie amintit că viitorul mare istoric, Gheorghe Brătianu, s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în judeţul Iaşi, fiind nepotul, respectiv fiul, marilor oameni politici Ion C. Brătianu şi Ionel I.C. Brătianu. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, se va înrola ca voluntar în Primul Război Mondial, iar din anul 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, apoi la Facultatea de Istorie a Universității Sorbona din Paris. Vocaţia deosebită pentru istorie s-a observat încă din prima sa lucrare „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, ce a fost apreciată de însuși Nicolae Iorga.

În anul 1924, va deveni profesor uni­versitar la catedra de Istorie Universală a Universităţii din Iaşi, apoi, din anul 1940, profesor de istorie al Universităţii din Bucureşti. Din anul 1942, va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române, îndeplinind și func­ţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi între anii 1935 - 1940 şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti, între anii 1941-1947.

Gheorghe Brătianu a fost un adversar înverșunat al comunismului, fapt pentru care, după război, va suferi consecinţele atitudinii sale anticomuniste și antisovietice. Astfel, în anul 1947, este suspendat de la Universitate și i se fixează domiciliu forțat în București, iar în luna mai a anului 1950 este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetu Marmației, fără să fie judecat şi condamnat vreodată. După trei ani de detenție, unde a fost aproape permanent schingiuit, în noaptea de 27 aprilie 1953,
Gheorghe Brătianu a murit în închisoare, în condiţii încă neelucidate.

Potrivit mărturiilor deţinuţilor care se aflau cu el în celulă, se pare că marele istoric a fost bătut de gardieni cu sălbăticie, până când a murit. El a fost astfel maltratat pentru că, în calitatea sa de istoric, a susținut cu tărie teza continuității poporului român în acest spațiu, iar lucrările sale asupra prezenței românești în Basarabia nu erau pe placul conducerii de la Moscova. De altfel, după venirea comuniș­tilor la putere, i s-a propus să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-și cu luciditate responsabilitatea afirmând că: „adevărul rămâne, indiferent de soar­ta celor care l-au servit”. Așa se face că, printre alte numeroase personalități istorice și culturale românești care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, din cauza convingerilor lor, putem spune că și Gheorghe Brătianu s-a înscris în categoria celor care s-au sacrificat pentru o cauză și pentru un adevăr.
 

Familia Gheorghe Brătianu
Gheorghe Brătianu (1898-1953)
Istoric, arestat la 5/6 mai 1950 în lotul foştilor demnitari; mort în detenţie în 27 aprilie 1953.
Elena Brătianu
Soţia lui Gheorghe Brătianu, arestată în 13 octombrie 1951, a fost condamnată administrativ la 36 luni detenţie, fiind eliberată în 4 iunie 1954.
 
Cei trei copii, Maria, Ioana şi Ion, au fost trimişi în străinătate, încă din 1944. Nu şi-au mai revăzut tatăl niciodată.
În martie 1954, la aproape un an după moartea lui Gheorghe Brătianu în închisoarea din Sighet, Serviciul Închisori al MAI preda Serviciului C al MAI obiecte personale apar­ținând „reținutului Brătianu Gheorghe”. Obiectele au fost date, câțiva ani mai târziu, familiei Brătianu. În 1999, Maria Brătianu, fiica lui Gh. Brătianu, le-a donat Memorialului Sighet. Aceste obiecte se găsesc în expoziția permanentă Gheorghe Brătianu, un istoric în istorie.
 

Gheorghe Brătianu (1898-1953)
La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar - având consim­țământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu - şi pleacă pe front. În 1917, este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918, revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.
Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După perfor­manțe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei. În noiembrie 1940, condamnă public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni, în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câțiva ani mai înainte. Abia în 1943 devine membru plin al Academiei.
În 1947, i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiriţă, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948, este exclus din Academia Română.
În mai 1950, este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 27 aprilie 1953.
Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală.
Ca şi majoritatea celor internaţi la Sighet, Gheorghe I. Brătianu nu a fost condamnat printr-un proces, ci printr-o hotărâre administrativă emisă de Ministerul de Interne şi aplicată unei liste întregi de deţinuţi. Deşi în luna aprilie 1953 a murit în  penitenciarul Sighet, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni, prin Decretul Ministerului Afacerilor Interne nr. 559, din 6 august 1953.
Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea de război şi întreruptă definitiv de anii de de­tenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic.

La 24 decembrie 1987, am primit de la domnul Sporea din München, coeditor al cărţii „La Mer Noire“, în fotocopie, un capitol dintr-o carte, publicată la Editura Dreptatea din New York (P.O.BOX 54 – Time Square Station, New York 10108 USA), intitulată „File de istorie“ şi semnată de N. Carandino.
În acest capitol, ca de altfel şi în restul cărţii, N. Carandino publică amintirile lui de deţinut la închisoarea din Sighet. Între altele, el l-ar fi identificat pe Gh. B. într-un prizonier buimăcit, dezarticulat cu totul şi cu totul terorizat de gardieni, care-şi băteau joc de el silindu-l să cânte ca un cocoş sau să miaune ca o pisică. N. Carandino termină capitolul afirmând că, într-o noapte, tatăl meu, folosind alfabetul Morse, ar fi ciocănit insistent în peretele care-i despărţea, cerându-i ajutor. N. Carandino a crezut că era vorba de o cursă pe care i-o întinde gardianul şi n-a răspuns, având acum remuşcări. A doua zi, spune textul, am aflat că Gh. B. s-a sinucis spânzurându-se cu un cearşaf din care a făcut un fel de frânghie. N. Carandino a fost gazetar naţional-ţărănist, redactor-şef al ziarului Dreptatea, organul acestui partid. El trăia în România, dar am izbutit printr-un prieten să-l întreb dacă textul publicat la New York este cu adevărat al lui. Mi-a transmis că nu l-a văzut niciodată şi că nu este la curent cu nimic. Pe de altă parte, după informaţii culese în dreapta şi stânga, editorul lui N. Carandino e bine cunoscut: e vorba de un oarecare Dean Milhovan, pe adevăratul său nume Mitu. Pacepa, fostul şef al spionajului, afirmă că publicația lui Milhovan, Dreptatea, era finanţată cu fonduri provenind de la Securitate (Red Horizons, pag. 388, Ed. Regnery Gateway, Washington, SUA, apărută în 1988, iar în limba franceză la Editura Presses de la Cité). Această nouă versiune a sinuciderii era deci, practic vorbind, semnată de Securitate. De data aceasta, rănile erau plasate tot în zona capului, mai exact la gât. În acelaşi timp cu „mărturia“ lui N. Carandino, apărea la Bucureşti, la Editura Meridiane, în traducere românească, textul lui Gh. B. despre Istoria Mării Negre. M-am întrebat dacă era o întâmplare sau o
coincidenţă. Am cerut în scris şi prin radio (emisiunea în limba română de la BBC) tuturor celor care pot să-mi trimită o mărturie directă sau indirectă asupra faptelor ce au precedat moartea lui Gh. B. sau a celor privind decesul său. Am cerut, în acelaşi timp, familiei mele, prietenilor şi cunoştinţelor să-mi împărtăşească prin scris tot ce ştiu sau cred ei despre acest subiect.

Prima scrisoare primită a fost din Elveţia, de la Dan Brătianu (Dan Brătianu, văr cu tatăl meu, a făcut şi el mai mulţi ani de închisoare şi, în exil, şi-a scris memoriile. Câteva capitole din ele au fost traduse şi transmise la Radio Europa Liberă, în emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea Vorbei. Textul integral a fost publicat în 1996, de Fundaţia „Academia Civică“, în colecţia „Biblioteca Sighet“, sub titlul „Martor dintr-o ţară încătuşată“, editor Romulus Rusan): „… I.G., cu care mă aflam în aceeaşi celulă la închisoarea din Dej, era de corvoadă la Sighet şi a fost însărcinat să cureţe celula în care a fost asasinat Gh. B. Patul era plin de sânge, iar pe pereţi sângele se întindea până în tavan. Ziaristul maghiar Gardoni mi-a confirmat spusele lui I. G. Se pare că Gh. B. a fost omorât cu un piron pe care i l-au înfipt în gât şi, probabil, după o luptă cu victima, ceea ce explică sângele de pe pereţi. Să examinăm acum care erau posibilităţile pe care le avea un deţinut izolat la secret să se sinucidă. Gardienii erau obligaţi să privească în celula în care se afla deţinutul aproape din două în două minute. Pentru o sinucidere era nevoie de mai multă vreme. În timpul zilei, deţinutul era obligat să şadă pe pat de la orele 5 dimineața la orele 10 seara. Noaptea, nu avea voie să-şi bage mâinile sub pătură. Era exclus să te afli în posesia unui ciob de sticlă sau a unei bucăţi de metal cu care să-ţi tai venele, fiind­că nu exista nici un mijloc să ţi le procuri, iar percheziţiile erau, pe de altă parte, minuţioase şi frecvente. Trebuia să te dezbraci la piele şi fiecare obiect era examinat cu mare atenţie. Până şi un ac ar fi fost greu să ascunzi. Eu însumi am fost ţinut la izolare timp de doi ani la Uranus şi, de mai multe ori, câte două-trei luni la Malmaison (Cazarmă construită de francezi în 1917, la Bucureşti, transformată ulterior în închisoare), la Ministerul de Interne, la Piteşti şi la Zarca din Aiud. Cunosc deci foarte bine condiţiile de detenţie. Erau pretutindeni aceleaşi. … În cincisprezece ani de închisoare câţi am făcut n-am auzit decât de un singur caz de sinucidere izbutită. Un deţinut care s-a aruncat în golul scării. În urma acestei sinucideri, au fost imediat puse între etaje grilaje de protecţie.“
*
„După moartea tatei, mama a primit, cu o întârziere de câţiva ani, obiectele fostului deţinut, care se află acum în posesia mea şi pe care am putut să le examinez îndeaproape (Aceste amintiri au fost donate în 1999, de către doamna Maria Brătianu, Memorialului Sighet şi sunt expuse în sala dedicată lui Gheorghe Brătianu, n.ed.).
O veche bască bleumarin de care îmi amintesc din copilărie, o cravată, ceasul lui elveţian din oţel pe care, de asemenea, l-am recunoscut, o bucată de astrahan neagră provenind probabil din gulerul unui palton şi un portmoneu. Am descoperit în el o minusculă şi subţire carte de rugăciuni veche, o mică medalie a Fecioarei de la Lourdes, un medalion de bronz cu sfinţii Constantin şi Elena pe o parte, iar pe cealaltă parte Sf. Gheorghe, în sfârşit, un foarte mic relicvariu al Sf. Thérèse de Lisieux. În paginile cărţuliei de rugăciuni, am descoperit şi o poză cu Sf. Gheorghe luptând împotriva balaurului, asemă­nătoare cu cea de pe medalion.
Dacă n-ar fi existat două obiecte cu Sf. Gheorghe, m-aş fi îndoit de apartenența lor, deoarece nu-l știam pe tatăl meu atât de credincios. Pe de altă parte, mai mulţi martori afirmă că el a fost văzut pentru ultima oară de Sf. Gheorghe. Apropierea între sărbătoare şi moartea lui m-a intrigat. Exista oare vreo legătură? Şi care? Iconografia Sf. Gheorghe îl arată cu lancea în mână străpungând gâtul balaurului.
Căutând o explicaţie, am scris Mgr. H. Menges, episcop romano-catolic, care locuiește în Germania, pentru a-l ruga să-mi spună ce crede şi să aducă mărturia sa. Mi-a răspuns la 20 martie 1988, precizând că Gh. B. poseda acele obiecte la intrarea sa în închisoare, dar, ca oricare alt prizonier, n-a fost autorizat să le ia cu sine în celulă. Mi-a mai scris că făcuse şi el investigaţii printre mai mulţi martori, adăugând: «aceste documente sunt un indiciu că era profund credincios şi concluzia mea este că nu s-a sinucis»”.
(Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Biblioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003”

Surse: lectiadeistorie, memorialsighet.ro