20 iulie: Moartea regelui Ferdinand I al României.

La 20 iulie 1927, s-a stins din viață, la Castelul Peleș din Sinaia, după o lungă și grea suferință, regele Ferdinand I al României. Amintim faptul că regele Ferdinand a urcat pe tron în octombrie 1914, imediat după moartea regelui Carol I, într-o perioadă deosebit de grea din istoria României, perioadă marcată de izbucnirea Primului Război Mondial. El a reușit să reziste timp de doi ani presiunilor interne și externe de a implica România în război, considerând că nu s-a ivit încă momentul intrării țării în marea conflagrație, fără garanția marilor puteri de a uni toate provinciile românești.

La 14 august 1916, regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat hotărârea de intrare a României în război de partea Antantei, el făcând asta chiar împotriva țării sale de origine, Germania. Abnegația regelui Ferdinand și tăria sa de caracter se va dovedi și mai mult în dramaticul refugiu din Moldova, când în țara ce era ocupată de armatele străine, regele a demonstrat că este un bun român și s-a manifestat ca un adevărat patriot în toate atitudinile sale.

Ferdinand a fost un mare rege, deoarece sub sceptrul său românii au înfăptuit unirea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei cu „patria mamă”, făurind în sfârșit „România Mare”. La 15 octombrie 1922, Ferdinand a fost încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia, iar pentru simțul datoriei și pentru spiritul său de abnegație a fost numit de popor „Ferdinand cel loial” și „Ferdinand Întregitorul”. Regele a fost cu adevărat un „bun român” așa cum a jurat în momentul încoronării sale, el înfăptuind reforma agrară și împărțind pământ țăranilor, veteranilor de război și familiilor celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. De aceea, în momentul morții sale, regele a fost plâns de o țară întreagă, dovadă fiind funeraliile ce au avut dimensiuni impresionante. A fost un rege iubit, iar acest lucru este demonstrat de faptul că, pe tot drumul de la Sinaia la București și apoi spre Curtea de Argeș, locul unde a fost înmormântat, gările și drumurile au fost pline de oameni în doliu. În acea zi tristă s-a văzut cât de iubit a fost acest rege modest și discret, care nu a făcut niciodată caz de regalitatea lui, ci a domnit ca un rege al tuturor românilor.

Caseta

Constantin Argetoianu scria în memoriile sale că a aflat de adevărata stare a regelui de la doctorul Juvara, care îi spusese - spre stupefacția sa - că regele suferă de un neoplasm intestinal. La aflarea cumplitei vești, Argetoianu își amintea că:

„În ziua de 15 octombrie 1926 m-am hotărât să merg la Brătianu și să-i comunic informația dată de Juvara. A doua zi la amiază, Brătianu m-a rugat prin telefon să trec pe la el, avea toate informațiile de la dr. Romalo. Sosit în iulie cu regele la Paris, în drum spre Bagnoles, dr. Bensaude și Labbé fiind consultați, au stabilit diagnoza unei tumori neoplazice în pareta inferioară a intestinului gros, aproape de rectum, și au comunicat acest diagnostic lui Romalo, și numai lui Romalo, sfătuind pe rege să meargă pentru cură la Vichy în loc de Bagnoles.

Medicii francezi fiind de părere - au fost consultați și doi chirurgi - că o intervenție operatorie ar fi fost inutilă și foarte riscantă, Romalo n-a comunicat nimănui diagnoza bolii pentru două motive: primul, ca nu cumva să ajungă adevărul la urechile regelui, al doilea, ca să nu tulbure pregătirile reginei pentru călătoria în America. Și astfel a hotărât să împărtășească guvernului secretul său numai după înapoierea reginei din America. Și era indignat împotriva indiscreției lui Juvara, care călcase regulile secretului profesional.

Brătianu l-a scuturat violent pe Romalo și l-a făcut să înțeleagă că nu avusese dreptul să tăinuiască adevărata stare a regelui, mai ales în împrejurările politice în care ne aflam, și l-a trimis la Averescu (în momentul acela prim-ministru al țării) să-i expună și lui neîntârziat cum stau lucrurile. Romalo, pe care Brătianu îl terorizase prin amenințarea sancțiunilor față de răspunderea ce-și luase, și-a priceput în fine datoria și urma să facă chiar în acea zi (16 octombrie) raportul său șefului guvernului” .

Potrivit memoriilor Elizei Brătianu, discuția dintre doctorii Romalo și Mamulea cu primul-ministru Averescu a decurs astfel:

„Ambii medici și-au dat părerea. Președintele Consiliului de Miniștri i-a ascultat și a răspuns:«Am auzit o pledoarie sentimentală și un aviz științific. Mă raliez avizului științific. Iar dumneavoastră, a adăugat întorcându-se către dr. Romalo, când ați mințit? Acum o săptămână, când mi-ați afirmat că starea regelui nu era gravă sau acuma când admiteți că starea este disperată?. «Am mințit atunci» a adăugat dr. Romalo. Generalul a sărit și s-a îndreptat asupra doctorului. «Ar trebui să vă arestez și să vă închid, a strigat, dar mi-e milă de părul dumneavoastră alb!»”  .

Ca urmare, a fost chemat doctorul francez Bensaude, specialist în rectoscopie, care după examene și analize care au durat mai multe zile, a semnat împreună cu doctorii Romalo și Mamulea, un buletin medical, în care era vorba de o „inflamație atipică“, „infiltrație a ganglioanelor“, „eufemisme - scria Constantin Argetoianu - care învăluiau diagnoza unui neoplasm. Toată lumea a priceput, și a fost consternată. Ferdinand era iubit de popor, și apoi fiecare se mai gândea la tot ce se putea întâmpla la moartea regelui.

În perioada următoare, tumoarea progresând a provocat o ocluzie intestinală, fapt pentru care regele a fost supus unei operații efectuate de chirurgul francez Hartman, pe la începutul lunii decembrie 1926. Operația a reușit, dar regele nu și-a revenit deplin, ci se poate spune că lunga lui agonie începuse. În februarie 1927, medicul specialist belgian dr. Sluis, chemat la Sinaia, a prescris un tratament cu radium, tratament de una până la trei ore pe zi, timp de șapte săptămâni. Pentru livrarea aparatului de radium - necesar tratamentului regelui - s-a apelat la firma „Carol Bünger“, depozit general de instrumente chirurgicale și articole de laborator din București, str. Brezoianu, nr. 4, firmă care a asigurat și montarea la palat a aparatului, în valoare de 26.755 lei.

Pentru luna martie 1927, regele Ferdinand planificase o călătorie la Roma. Ca fiu credincios al bisericii romano-catolice, el dorea foarte mult să se împace cu Papa, care era supărat din cauză că regele își botezase copiii în credința ortodoxă. A trebuit să renunțe la călătorie, deoarece boala s-a asociat cu o pneumonie dublă, cu temperatură de 40 de grade, moment pe care l-a depășit cu ajutorul medicilor Mamulea și Sluis.

Optimist până în clipa morții

Optimismul regelui însă nu a durat mult, Constantin Argetoianu notând în memoriile sale că: „Dintr-o conversație pe care am avut-o cu regina Elisabeta, mi-am dat seama că regele Ferdinand își cunoștea în acel moment boala și că nu-și mai făcea nicio iluzie asupra soartei ce-l aștepta. Elisabeta mi-a mărturisit într-adevăr că suferințele fizice pe care la îndura tatăl său erau nimic pe lângă cele morale. Profund religios, catolic habotnic, regele nu se putea împăca cu ideea să moară certat cu biserica sa, și demersuri presante se făceau la Roma pentru ridicarea «micii excomunicări» ce fusese pronunțată după botezul principelui Carol în religia ortodoxă. Diplomația noastră a negociat mai bine de 25 de ani la Vatican ca să obțină ridicarea «interdictului», fără să poată obține decât o îndulcire de fapt, situația de drept rămânând neschimbată.

Abia în aprilie 1927 și în fața morții, biserica s-a mai muiat și Papa a trimis un prelat la București cu iertarea deplină și cu binecuvântarea sa apostolică. Din acel moment, regele Ferdinand a fost un alt om: nervozitatea sa a făcut loc unui sentiment de resemnare și de beatitudine care i-au permis să-și trăiască ultimile luni ca un erou și ca un sfânt fără o revoltă, fără un murmur, fără o clipă de protestare împotriva morții implacabile. Puterea credinței este nemărginită” .

La începutul primăverii, regina a pus să i se întindă regelui bolnav un cort afară pe pajiștea din fața castelului Pelișor, după care familia regală s-a mutat la castelul de la Scroviștea. Când însă s-a făcut prea cald, Curtea Regală s-a mutat din nou la Castelul Pelișor. Aici l-a vizitat Martha Bibescu, cu care regele a vorbit despre plante, animale și cărți, dar și colonelul Spiess, directorul de vânătoare al Curții Regale, cu care regele fusese de atâtea ori la vânătoare în munții Gurghiului. Cu acest prilej, regele s-a așezat la masă și, împreună cu oaspetele său, a parcurs o scriere nou apărută despre vânătoare, pe care acesta i-o adusese.

„În locul vânătorului vioi și vesel – scria col. Spiess – aveam aici înaintea ochilor victima dărâmată și suferindă a unei boli teribile, nemiloase. Vocea, altădată așa de sonoră, limpede și bărbătească, era aproape imperceptibilă. Mâna, cu care altădată își conducea la fel de sigur țara și carabina, era rece și neputincioasă”.

La Castelul Pelișor, Regina Maria îl veghea pe rege și, când sfârșitul părea iminent, ea a trimis după copii, toți cu excepția fiului lor mai mare, de care regele nu întrebase de când se îmbolnăvise. Regina obișnuia să-și petreacă nopțile pe o sofa în salonul regelui, „cu ușile deschise ca să aud orice zgomot“ – nota regina Maria în jurnalul său.

Către miezul nopții, pe 19 iulie 1927, regele, agitat din cauza durerii, a încercat să se dea jos din pat și, deși doctorul Mamulea îi făcuse o injecție, acesta nu s-a calmat. „Sunt atât de obosit“ – i s-a plâns el reginei care, stând în picioare lângă pat, l-a luat în brațe, cu capul sprijinit pe umărul ei ca să poată respira mai ușor. Doctorul i-a luat pulsul și a prevenit-o pe regină că sfârșitul era aproape. Infirmiera a alergat să aducă familia și un preot, dar regele Ferdinand a murit înainte de sosirea lor.

„Capul i-a căzut pe umărul meu, mâinile lui deja reci au rămas fără vlagă, fața lui mică de tot ...s-a terminat – el nu mai era obosit, ci se odihnea”.

Ultimul omagiu

Regele Ferdinand a stat pe catafalc la Castelul Pelișor pe o învelitoare de catifea roșie, deoarece regina Maria dăduse ordin să nu se folosească negrul și ea singură aranjase florile roșii în jurul trupului său. Regina era impresionată de figura lui în repaus „o față atât de frumoasă, cu trăsăturile lui nobile înțepenite într-o liniște care-i conferea o măreție pe care în viață nu o avusese. În viață, el era prea modest, prea timid, părea întotdeauna că se scuză pentru tot ceea ce face. Acum, fără alte gesturi, el accepta....calm toate onorurile aduse, toate florile, rugăciunile, lacrimile“.

Nu au fost atât de multe onoruri cum ar fi putut să fie, deoarece, îngrijorat din cauza lui Carol și a carliștilor, Brătianu a grăbit ceremonia funerară. În cursul dimineții de 20 iulie 1927, Regina Maria a primit persoanele care i-au trimis condoleanțe, apoi pe membrii Regenței, Consiliul de Miniștri și ministrul Casei Regale cu întreg personalul Caselor Civilă și Militară. Regina a stat tot timpul în genunchi în fața unui iconostas așezat în dreapta sicriului care era împodobit cu crini roșii și albi.

În hârtiile regelui Ferdinand a fost găsită exprimarea dorinței de a fi înmormântat în uniformă de general de cavalerie și imediat s-au dat dispoziții ca dorința regelui să fie respectată și să fie îmbrăcat în haina dorită, în locul uniformei de vânători de munte care fusese pregătită. La ora 11.00, regina Maria, însoțită de regina Elisabeta și regina Marioara, principesele Elena și Ileana, principele Nicolae și principele de Hohenlohe, alături de membrii Casei Regale, au coborât în salonul mortuar. Regina s-a apropiat de sicriu și a sărutat fruntea regelui, așezându-i pe piept un buchet de trandafiri roșii, după care a stat în genunchi în fața sicriului pe tot parcursul oficierii serviciului divin.

Surse: lectiadeistorie, historia, wikipedia