2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României

În 2 aprilie 1866 a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii, ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6% din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfinţească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va ar[ta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special ale unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin. Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Ţara Româ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunţă că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunţă definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat inde­pen­dența și au fost puse bazele statului național modern.

Venirea în România. Drumul spre Bucureşti
 

După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I. 
Între timp, la Bucureşti, în 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 de voturi pentru, 224 de voturi contra şi 12.837 de abţineri. Totodată, în urma dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abţinut. 
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi recomandă lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază!”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor. 
Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece. 
Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, apoi să se îndrepte spre Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie. 

Depunerea jurământului ca domnitor al românilor
 

Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoşoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile oraşului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituțional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în românește: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”.
Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a expri­mat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”. 
Primul an de domnie. Constituţia din 1866
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constituţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. 
Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată instanţelor de judecată. Dom­nitorul era şeful statului, comandantul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort. Aşadar, România devenea o monarhie constituțională. Alte principii erau suveranitatea națio­nală, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetățenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură. (vezi Constituţia din 1866) 
Totodată, legea fundamentală garanta drepturile şi libertățile cetă­țenești, precum egalitatea în fața legii, libertatea învățămâ­n­tului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă. Noua constituție includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaților erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau direct, colegiul IV, unde votau ţăranii, includea votul indirect prin reprezentanți. De asemenea, pentru declanșarea alegerilor, în timp, s-a statuat o prac­tică neobișnuită pentru un re­gim democratic. Regele dizolva Corpurile legiuitoare, impunându-se convocarea alegerilor, după care numea un nou Consiliu de miniștri care era însărcinat să organizeze aceste alegeri. Practica a arătat, cu o singură excepție în decembrie 1937, că partidul care forma guvernul destinat să organizeze alegerile, le şi câștiga. Oamenii po­li­tici obișnuiau să se adreseze în momentul când regele dorea să cheme un partid la putere prin expresia: „daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”. 
Constituția României din 1866 ținea cont de condițiile specifice ale țării noastre şi se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea so­cietății. În noiembrie 1866, au loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne. 
Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în faţa „faptului împlinit”. Rezis­tența lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obținut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorința de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câștiga suveranitatea ţării. În ceea ce privește viața personală, Carol se căsătorește cu principesa Elisabeta de Wied pe 3 noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiță, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moștenitori la tronul dinastic. 
 

Instabilitatea politică din primii cinci ani de domnie
 

Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare la realitățile românești: disputele politice înverșunate între liberali şi conservatori, pe care a reuşit să le modereze sprijinind sistemul bipartit, simpatia francofilă a opiniei publice. Viața politică agitată a fost caracterizată şi de o instabilitate guvernamentală. În perioada mai 1866 - martie 1871, s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri. 
Personalitatea puternică a noului domnitor i-a luat în surprindere pe reprezentanții grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul disensiunilor de pe scena politică erau organizate tot mai multe manifestații antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite de situația financiară grea a țării. Acesta era considerat vinovat şi de problema din jurul afacerii Strousberg, consorțiu prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală feroviară între Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe spatele statului român. Mai mult, în ianuarie 1870, se declanșează o nouă criză guvernamentală în momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege care acorda o dotație de 300.000 de lei pe an principesei Elisabeta. Acest lucru a stârnit nemulțumirea guvernului de coaliție între conservatorii moderați şi liberalii moderați, astfel că primul-ministru Dimitrie Ghica şi-a dat demisia pe 27 ianuarie 1870. 
 

„Republica de la Ploieşti”
 

Între timp, radicalii încep să desfășoare tot mai dese agitații antidinastice, pregătind o conspirație care să instaureze republica. Capii conspirației erau Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan şi maiorul C. Pillat, susținuți evident de liderii radicalilor. Mișcarea conspirativă trebuia să se declanșeze în noaptea de 7/8 august 1870, dar în cele din urmă s-a decis amânarea ei pentru a se vedea rezultatul războiului franco-prusac. Totuși, Alexandru Candiano-Popescu, șeful grupului de la Ploieşti, n-a acceptat propunerea de amânare. Exact în acea noapte, împreună cu mai mulţi susținători, Candiano ocupă prefectura şi telegraful, după care organizează o întrunire populară în centrul orașului, unde anunță proclamarea republicii şi instaurarea unei regențe în frunte cu Nicolae Golescu. El însuși s-a autoproclamat prefect al județului Prahova. Spre dimineață, Candiano încearcă să trimită mai multe telegrame către autoritățile din străinătate anunțând detronarea lui Carol I, dar acestea au fost oprite de șeful stației de telegraf de la Predeal care a anunțat guvernul de la Bucu­rești. Acesta a restabilit imediat ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiți de participare la complot, printre care se numărau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B. P. Hașdeu şi Anastase Stolojan. Candiano-Popescu nu a putut organiza o rezistență, iar „conspiratorii” au fost trimiși în faţa Curții de Jurați de la Târgoviște. La 17 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzați au fost achitați. 

Surse: lectiadeistorie, 
enciclopediaromaniei, wikipedia