16 Septembrie - Ziua „leului” românesc.

În 16 septembrie a anului 1835, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, a oficializat leul ca monedă a principatului, asta într-o vreme când țările române erau încă separate, iar pe teritoriul acestora circulau mai multe monede străine. Astfel, pe fundalul absenței unor legi monetare stabile, în acea vreme se foloseau mai multe tipuri de valută străină, deși, prin adoptarea Regulamentelor Organice din 1831 şi 1832 din Țara Românească și Moldova, se hotăra utilizarea unui număr mai restrâns de monede, printre ele și cea austriacă numită „zwanziger” , cunoscută și sub numele mai simplu de „ șfanț”, fapt ce a făcut să existe expresia din popor: „nu am niciun şfanţ”.

O altă monedă folosită de români în acele timpuri era talerul olandez, monedă ce avea un leu gravat pe avers, de unde şi-a primit şi numele taler-leu, cunoscut cel mai bine sub numele de

„leu”. Trebuie să amintesc că această monedă olandeză era foarte populară în această parte a Europei și concura intens paraua otomană, o monedă ce avea o valoare mult mai mică, de aici rămânând expresia: „nu face două parale”, cu explicația că moneda turcească, pe lângă valoare redusă, era confecționată și dintr-un material de slabă calitate, astfel că la o folosire intensă se tocea rapid și se lipea una de alta.

După cum am mai spus, la 16 septembrie 1835, leul este oficializat de domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, ca monedă a țării, fiind echivalentul a 60 de parale turcești, numai că acest proiect al domnitorului nu va duce și la baterea acestei monede, această intenție nefiind însă pe placul „Înaltei Porți”. De asemenea, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza ar fi dorit tot în anul 1835 să bată monedă, însă și aici Imperiul Otoman se va opune, deoarece Moldova, ca stat vasal, nu putea să facă pași spre independență statală și să aibă deci monedă proprie.

După Unirea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a încercat și el crearea unei monede naționale pe care ar fi urmat să o denumească „romanat”, monedă ce ar fi trebuit să fie confecționată din argint și ar fi cântărit în jur de 5 grame. Numai că și de această dată proiectul nu a putut fi realizat, deoarece iarăși „Înalta Poartă” s-a opus vehement.

Și, totuși, în anul 1860, în Principatele Române Unite s-a bătut o monedă de bronz care însă nu a fost pusă în circulație din motivele bine-cunoscute. În anul 1864, s-au bătut iarăși câteva monede de probă, monede care aveau pe avers efigia domnitorului Cuza şi inscripția „Alecsandru Ioan I” . Însă și de această dată ele nu au fost puse în circulație, datorită refuzului Imperiului Otoman, deși o astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Național de Istorie a României din București.

După abdicarea lui Cuza, principele Carol I, la mai puțin de un an de la urcarea pe tron, adică în 1867, stabilește moneda națională cu numele „leu” ca o monedă bimetalică, având etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având ca subdiviziune banul. Primele monede românești emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, aceste monede nefiind bătute în țară, ci în Anglia, la Londra.

În anul 1870, se înființează la București Monetăria Statului care bate în același an moneda de argint de un leu și pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulație acești bani, Guvernul român ignoră pretenția Înaltei Porți, care se referea la existența pe monede a unui însemn al suveranității turcești, iar în anii următori sistemul monetar românesc se completează cu piesa de argint de 50 de bani și cele de 2, respectiv 5 lei, pe când primele bancnote românești au fost biletele ipotecare din anul 1877, bilete menite să susțină România în Războiul de independență față de Imperiul Otoman. După acest război, în anul 1881, România devine regat și este e înființată Banca Națională a României, singura abilitată în emiterea monedei de metal sau hârtie. De-a lungul timpului şi a zbuciumatei sale istorii, mai ales a secolului XX, leul românesc a cunoscut tot felul de schimbări, denominări şi evoluții monetare dintre cele mai diverse.

Cea mai veche monedă atestată pe teritoriul românesc este drahma de argint în greutate de 8 grame, emisă de pólisul (orașul) grecesc Histria în anul 480 î.Hr. Ea a fost urmată și de alte emisiuni de monedă ale polisurilor grecești din Dobrogea. Geto-dacii foloseau monede macedonene, apoi au început să emită monede proprii din argint, asemănătoare cu cele ale celților, pentru ca apoi să emită celebrii kosoni de aur. De asemenea, monedele romane, cum sunt denarii republicani sau imperiali, au pătruns și ele pe teritoriul Daciei înainte chiar de ocupația romană, dar au continuat să circule și după retragerea aureliană, fiind apoi înlocuiți de monede bizantine.

În formațiunile statale românești, primul voievod care a emis monede a fost Vladislav I în Țara Românească, el bătând ducați munteni din argint, urmat de Petru Mușat în Moldova, acesta emițând groși de argint.

Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, Transilvania a avut emisiuni monetare de tip vest-european: groși, oboli, dinari, creițari, guldeni, taleri și ducați, începând cu anul 1538 d.Hr.

La 22 aprilie 1867 a fost stabilită moneda națională leu ca o monedă bimetalică, având etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și 100 de diviziuni numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, cu valori nominale de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, care au fost bătute în Anglia în 1867.

În 1868, s-a emis prima monedă românească de aur cu valoarea nominală de 20 de lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind considerată drept probă. Începând cu 1870, s-au emis și monede de argint cu valori nominale de 50 de bani (denumite popular „băncuțe”), 1 leu și 2 lei. Începând cu 1880, s-au emis și monede de argint de 5 lei. Monede din aur pentru circulație s-au bătut în 1883 și 1890.

La 3 martie 1870, a fost înființată Monetăria Statului care a putut bate monedă, până în acel an monedele fiind bătute în majoritate în străinătate, mai ales la Birmingham. În acel an 1870, au fost bătute monedele de argint, cu valoarea nominală de 1 leu și de aur, cu valoarea nominală de 20 de lei, desenate de gravori celebri, în epocă, germani (Kullrich, Scharf) și francez (Paulin Tasset). Din cauza lipsei de monedă națională anterioare momentului 1870, toate taxele și vama erau plătite direct în aur; aurul străin era frecvent folosit, ca de exemplu moneda de 20 de franci francezi (cu valoarea de 20 lei), lira de aur turcească (22,70), imperialii ruși vechi (20,60) și suveranii englezi (25,22). Valuta intră astfel masiv în țară, mai ales rubla rusească, ceea ce a condus la măsuri drastice din partea unor miniștri, cum a fost Dimitrie A. Sturdza, supranumit „Mitiță roade ruble”, care a forțat un anumit curs de schimb și o anumită circulație de monedă.

Primele însemne monetare de hârtie sunt biletele ipotecare emise conform legii din 12 iunie 1877, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei și 500 lei, de către Ministerul de Finanțe, pentru a obține fondurile necesare susținerii financiare a Războiului de Independență.

La 1 aprilie 1880, a fost înființată Banca Națională a României care era singura abilitată să emită monedă de metal și hârtie.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia, bnr