15 noiembrie. Moartea lui Peneș Curcanul

La 15 noiembrie 1932 a încetat din viață Peneș Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Țurcanu, eroul din Războiul de Independență, ce a intrat în istoria și conștiința românilor prin poezia cu același nume a lui Vasile Alecsandri.

Constantin Ţurcanu a fost sergent în Regimentul 13 Dorobanți şi a devenit cunoscut după bătăliile de la Grivița și Rahova, participând ulterior ca voluntar atât în cel de-al Doilea Război Balcanic din 1913, cât și în Primul Război Mondial, deși avea o vârstă destul de înaintată. La sfârșitul Războiului de Indepen­dență, Peneș Curcanul a primit pentru faptele de vitejie ordinul „Steaua României” și medaliile „Trecerea Dunării”, „Apărătorii Independenței” și „Medalia Comemorativa rusă”. În Primul Război Mondial, a luptat pe frontul de la Tisa, fiind avansat la gradul de plutonier major unde a primit ordinul „Steaua României cu spade”, iar la sfârșitul războiului, Peneș Curcanul avea în piept, alături de medaliile primite în 1877, și ordinele „Victoria”, „Virtutea Militară”, „Serviciul Credincios”, „Crucea comemorativă a războiului” și „Ordinul Mihai Viteazul”. A rămas credincios armatei române până în ziua morții sale, survenită la 15 noiembrie 1932, înmormântarea sa având loc peste trei zile în cimitirul „Eternitatea” din Vaslui, în apropierea parcului numit „Copoul Vasluiului”, pe locul unde în anul 1934 a fost construit în cinstea sa, Mausoleul Peneș Curcanul.
Surse: lectiadeistorioe, wikipedia, enciclopediaromaniei.ro
 

Ce a scris Constantin Ţurcanu în cărţile poştale
 „Eu mă numesc din botez Constantin Ţurcanu, însă în războiul din 1877, marele poet mi-a schimbat numele şi prenumele zicându-mi Peneş Curcanu. Aceasta s-a auzit că am fost cel dintâi care am intrat în redanul luat la 27 august 1877 (...) La luarea redanului am fost decorat de domnitorul Carol cu «Virtutea Militară», iar la 31 august la Grivița tot de domnitorul Carol I am fost decorat cu «Steaua României» în gradul de cavaler. Acest atac l-am dat pe ziua de 31 august 1877. (...) Tot în acel an, la reduta nr. 2 am dat un atac fals şi am fost rănit la acea redută. La 7 octombrie, tot la această redută am fost prins de cange şi, dacă nu se rupea mantaua, trebuia să fiu tras în șanț şi tăiat bucăți. Că tot acolo a fost prins un sublocotenent şi l-au tăiat în bucăți şi l-au aruncat pe malul șanțului. (...) Am stat în spital până ce m-am internat. Aşa că în noiembrie 1877, reîntors la Regimentul meu 13 Dorobanţi Iaşi Vaslui, însă regimentul fiind distrus am fost la luptă, că nu mai rămăseseră decât 300 de oameni din 1200. (...)
La 1 Decembrie 1877, am plecat la Bucureşti cu 10.000 de prizonieri turci și, într-o zi, plimbându-mă pe Calea Victoriei, m-am întâlnit cu un domn care m-a întrebat de unde sunt, cum mă numesc, ce grad am şi dacă am fost rănit. I-am răspuns că sunt din oraşul Vaslui şi mă numesc Constantin Ţurcanu, am gradul de sergent şi am fost rănit. În anul 1881, eu fiind eliberat, am văzut poezia «Plecat-am 9 din Vaslui şi cu sergentul 10». În 1913, aveam servici ca picher de stat şi eram plătit cu 150 lunar. Mi-am lăsat serviciul şi m-am înscris ca voluntar în Regimentul 25 de a merge contra bulgarilor. Tot ca voluntar în 196, idem în 1918, idem în 1922, 1923 şi de astăzi până la moarte în armată“.
 

Peneş Curcanul, Vasile Alecsandri, Mirceşti, august 1877
Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,
Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cușma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!

„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr' de musteţi
Răcnea: „Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceată!
Priviți! Din nouă câți eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu... şi am
În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceți un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriți în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind... mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-amenința
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândește-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunți de păpușoi
Ca să hrănești porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau...
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie...
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!...

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! şi Doamne-ajută!
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toți cu mine!
Şi cum la șanțuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunși!... încă un pas.
„Ura!-nainte, ura!...
Dar mulți rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-i încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în șanț moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!
Doi fraţi Călini, ciuntiți de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm... iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
„Allah! Allah! turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreț se-nalță-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuți pradă urgiei!
Sergentul moare șuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
„Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!
Apoi, când iarăși m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
„Virtutea militară!...

Ah! da-o-ar pumnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!