• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 21 Iulie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 25 Iunie , 2024

15 iunie: Moartea marelui poet român Mihai Eminescu.

La 15 iunie 1889 a încetat din viață Mihai Eminescu, cel supranumit „Luceafărul literaturii românești” și considerat de cititorii și de critica literară drept cel mai important poet din literatura română. Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850, fiind cel de-al șaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici. Îşi va petrece copilăria la Ipoteşti în casa părintească, iar după ce urmează şcoala normală de la Cernăuţi, face două clase de gimnaziu și este angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, lucrând ca și copist la tribunal şi primărie, iar din 1865 este custode al bibliotecii profesorului său Aron Pumnul. După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde își va continua studiile liceale, apoi ajunge la București, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. Devine apoi copist și sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly, participând la turnee în întreaga țară, apoi ajunge la Teatrul Național din București, unde este angajat ca sufleur. În toamna anului 1869, pleacă la Viena, unde, până în 1872, este student la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Audiază cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie și științe, iar aici face parte din societatea literar-științifică „România jună” și îl cunoaște pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o profundă prietenie. Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care o închină memoriei profesorului său. Începe apoi colaborarea la revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, debutul în poezie fiind în nr. 6/1866 al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aș avea”, poezie semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu, numele fiind schimbat de Iosif Vulcan din Eminovici în Eminescu. Această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care amintim: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Pe lângă plopii fără soț”, „O călărire în zori” și altele. După apropierea de societatea literară „Junimea”, creațiile sale sunt primite cu mare entuziasm, iar din 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană „Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia „Venere și Madonă”, apoi poemul „Epigonii” și povestea „Făt Frumos din lacrimă”. Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește în mod constant lucrările. Profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al „Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea „direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Astfel, va fi îndemnat de Titu Maiorescu să-și completeze studiile și urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie și istoria științei, fără a le încheia însă. Reîntors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale, apoi ca profesor la Institutul Academic și ca revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui, perioadă în care îl va cunoaște pe Ion Creangă, cu care va lega, de asemenea, o mare prietenie. Tot la Iași o va cunoaște și pe Veronica Micle, care va rămâne alături de Mihai Eminescu până la sfârșitul vieții. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la București, unde devine, la sfârșitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul „Timpul”, organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape șapte ani, alături de Ioan Slavici și de Ion Luca Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine și de analiză a vieții culturale și politice. În 1880, devine redactor-șef al ziarului „Timpul”, în paginile căruia va publica numeroase articole referitoare la problemele vieții din perioada respectivă. Din această perioadă datează și marile sale creații precum „Scrisorile”, „Luceafărul”, „Împărat și proletar”, „Sara pe deal’’, „O, rămâi”, „Revedere” și altele. Ca o recunoaștere a activității sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societății Presei Române conduse de B.P. Hasdeu și tot în acel an va apărea în „Almanahul Societății economice social literare România jună” din Viena, poemul „Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile „Convorbirilor literare”. Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București, la umbra unui tei, acest loc devenind repede un loc de pelerinaj pentru românii care îl prețuiesc pe „cel mai mare poet al literaturii române”.

 

Studiile şi activitatea poetului

 

Te salut din inimă, Romă Mică! Îţi mulțumesc, Dumnezeule că m-ai ajutat să o pot vedea (Mihai Eminescu)

 

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitențe școala primară greco-orientală din Cernăuți, apoi gimnaziul la Cernăuți şi Botoșani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit școala în 1863, revenind ca privatist în 1865 şi a plecat din nou în 1866.

 

A fost copist în administrația județului Botoșani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuți pentru a-şi trece examenele restante. La Botoșani avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul. A fost angajat la diverse instituții din Botoșani, la tribunal şi la primărie şi a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu.

 

Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut în broșura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia De-aş avea în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale.

 

În 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868, s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Național din București, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina.

 

În toamna anului următor, a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena, unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-științifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susținerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869. La Viena a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societății românești „România Jună”.

 

În 1872, a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi, unde a frecventat ședințele Junimii. În toamna aceluiași an, a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În 1873, a frecventat cursuri de filosofie, filosofia ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.

 

S-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 1876, a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la București. A lucrat aproape șapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste 300 de articole

 

Opera

 

Activitatea literară o începe în anul 1866, când, la 12 ianuarie, moare dascălul sau Aron Pumnul, în aceeași zi a scris prima sa poezie La moartea lui Aron Pumnul pe care o „publică” în broșura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând M. Eminoviciu, privatist. Cu adevărat îşi face debutul pe 25 februarie când publică în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan poezia De-aş avea, urmând ca, în același an, să mai publice aici alte cinci poezii. Iosif Vulcan îi va schimba numele în Mihai Eminescu, nume folosit de acum încolo de toată lumea. Din 1870, începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871, Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iaşi este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la „Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la Bucureşti unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 - 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale. Aici desfășoară o activitate publicistică excepțională, care-i ruinează, însă, sănătatea.

 

Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în „România Liberă”. Alături de poeziile sale excepționale, Mihai Eminescu a scris şi proză: Făt – Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, precum şi încercări de teatru: Amor pierdut – viaţă pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.” (Garabet Ibrăileanu).

 

Prin grija lui Titu Maiorescu, i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele.

 

 

Surse: lectia de istorie, wikipedia, enciclopediaromaniei.ro

 

    

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.