137 de ani de la trecerea la cele veșnice a „poetului nepereche”, Mihai Eminescu (1850-1889)

În 15 iunie 2026, s-au împlinit 137 de ani de la trecerea la cele veșnice, la vârsta de 39 de ani, a „poetului nepereche”, Mihai Eminescu (1850-1889) – „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Cu acest prilej, Preasfințitului Părinte Episcop Iustin a îndemnat pe slujitorii Sfintelor Altare din Eparhie să oficieze slujbe de pomenire pentru „Luceafărul poeziei românești” și „Voievodul” limbii române, pomenind, în cadrul Sfintei Liturghii, la ectenia celor adormiți, sau la Litia mică pentru adormiți ori Slujba Parastasului, atât pe Mihai Eminescu, cât și pe membrii familiei în care s-a născut și a crescut.

Mihai Eminescu, împreună cu cei apropiați din familie, a fost aproape de credința ortodoxă, moștenită din străbuni. Avea unchi și mătuși care viețuiau la Mănăstirea Agafton; s-a spovedit și împărtășit la Mănăstirea Neamț, în 1886, chiar de ziua onomastică, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil; de asemenea, scriitorul s-a gândit la un moment dat serios și sincer să se călugărească. O altă însemnare importantă este aceea că poetul moldovean era și un priceput filantrop, implicându-se în strângeri de fonduri pentru Muntele Athos, în special pentru monahii români ș.a. De asemenea, el ne-a arătat ce înseamnă să iubim limba noastră românească, să o cunoaștem și să o cultivăm cu dedicare și cu mult respect, ea fiind cea care unește un neam.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București) a fost poet, prozator și jurnalist. Erudit, cu o cultură filosofică solidă, opera sa este legată de tradiția națională, absorbind tot ce s-a scris înainte în limba română; dar poate fi privită și în context european, influențele străine dând nuanțe artistice aparte creației sale. Critica literară îl consideră cel mai de seamă poet al literaturii noastre și un reprezentant important al romantismului târziu. În anul 1948, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Pe parcursul scurtei sale vieți (39 de ani), a fost, pe rând, copist în administrația județului Botoșani, sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale din București, apoi în trupa lui Matei Pascaly, la Teatrul Național din București. În 1869, este trimis de tatăl său la Viena. În calitate de student extraordinar (întrucât nu a putut atesta susținerea bacalaureatului), va asista la cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legală.

Se întoarce în țară și începe să frecventeze ședințele Societății „Junimea” de la Iași. Pleacă din nou la studii, de data aceasta la Universitatea din Berlin, urmând cursuri de filosofie, filosofia științei, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie. Revenit la Iași, este numit director al Bibliotecii Centrale și revizor școlar, redactor-administrator la „Curierul de Iași”. În 1877, se mută la București, unde va lucra, aproape șapte ani, ca redactor al ziarului „Timpul”. Cariera sa de jurnalist e una de excepție, articolele de critică literară, socială și politică sunt puse sub semnul dreptului poporului român la existența națională, gândirea economică și politică fiindu-i de tip conservator.

Mihai Eminescu a debutat în 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, apărută în broșura prilejuită de moartea profesorului său cu același nume. Tot în acel an, în revista „Familia” din Pesta, Iosif Vulcan îi publică poezia De-aș avea, schimbându-i totodată și numele, din Eminovici în Eminescu. Opera sa, antumă și postumă, ulterior tradusă în numeroase limbi, cuprinde, pe lângă poezii (idilă, sonet, eglogă, satiră, epistolă, poem, elegie, glosă, doină), proză, precum Făt-Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara ori romanul Geniul pustiu (rămas în manuscris, neterminat), încercări de teatru, Amor pierdut – viață pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc., și traduceri din limba germană.

Prin grija lui Titu Maiorescu, cele mai multe dintre poeziile apărute de-a lungul vremii în paginile revistei „Convorbiri literare” vor alcătui un volum antum, singurul, de altfel, pe care poetul îl va vedea publicat în timpul vieții. Posteritatea celui care a șlefuit limba română până la a face din ea o operă de artă, în schimb, va fi mult mai generoasă. Creația lui este valorificată, analizată, interpretată în cele mai mici detalii, dând naștere unei „științe”: eminescologia.

Activitatea de jurnalist politic

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, fiind nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. O parte din articolele publicate de Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în antologia sa M. Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I (1905). La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat, în octombrie 1877, ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea, o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.”

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și a proclamării regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale, el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privința opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori” și că „Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își exprima opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea României Mari”

Personalitate

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Mihai Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale, care, după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. Părerea lui Caragiale era că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu o reprezenta „un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul literar Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți, dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, a publicat despre poezia lui Eminescu în două dintre articolele sale. Primul este Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), unde analiza doar câteva dintre poeziile publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului: Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii. Va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar, poate, documentul cel mai uman și cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite acesta în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Editura Socec (ediție princeps) în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor, cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o admiratoare declarată a poetului, și cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti”, distincție refuzată totuși de poet din anumite motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui, care, de altfel, erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente, greu stăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Un exemplu caracteristic al acestor crize este felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, wikipedia