• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 21 Aprilie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 7 Septembrie , 2023

10 septembrie: Moartea lui Avram Iancu

La 10 septembrie 1872, a murit, în localitatea Baia de Criș din Munții Apuseni, Avram Iancu, conducătorul Revoluției de la 1848 din Transilvania. Născut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus din Munții Apuseni, și având o situație materială bună, Avram Iancu a urmat clasele elementare la Abrud, iar gimnaziul la Zlatna și la Liceul Piarist din Cluj. Mai târziu, se va înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, absolvind-o în anul 1845 cu calificativul „eminent”. Cu toate acestea, cererea de practicant în avocatură îi va fi respinsă, deoarece nu avea origini nobile, iar acest fapt îl face să se înscrie cancelarist la Curtea de Apel a Transilvaniei de la Târgu Mureș.

În preajma izbucnirii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Avram Iancu făcea parte din elita intelectualității transilvănene care lupta pentru emancipare socială şi națională a românilor. În timpul Revoluției de la 1848, a fost conducătorul moților din Munții Apuseni, cu ajutorul cărora a organizat apărarea în acea zonă. El a respins multe atacuri ale armatei maghiare care erau superioare atât ca număr, cât şi ca armament, câștigându-şi astfel numele de „Crăișorul munţilor“. După înfrângerea revoluției, Avram Iancu a plecat la Viena ca să cear[ împăratului drepturi pentru românii din Transilvania, însă s-a întors acasă fără să primească altceva decât promisiuni din partea austriecilor. Dezamăgit de aceasta, Avram Iancu se va îmbolnăvi, iar în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, va fi găsit mort pe prispa casei brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș. A fost înmormântat la 13 septembrie 1872, la Țebea și, pentru a-i anunța moartea, moții au tras clopotele bisericilor din zonă, timp de trei zile și trei nopți, iar la înmormântarea ce a avut loc sub Gorunul lui Horea de la Țebea au participat mii de oameni din toate colțurile Transilvaniei.
 

În cursul anul 1872, starea sănătății lui Iancu se va agrava din ce în ce mai mult. În primăvara acestui an, a fost internat timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş, județul Hunedoara, din cauza unei hemoragii. Tusea îl chinuia încontinuu şi nu era chip să o oprească.
Spre sfârșitul lunii august, Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea, a plecat înapoi spre Baia de Criş, unde va muri în scurt timp.
Avram Iancu se va alătura strămoșilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand. A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.

Corpul neînsuflețit al marelui erou a fost depus pe catafalc în casa lui Ioan Simionaşiu, asesor la sedria orfanală. Comitatul Zarand, cu o populație covârșitor românească, a decis să îi facă funeralii naționale, ca unui „mort al naţiunii”.
Va fi înmormântat la Ţebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naționale atât de mari şi cu prezența atâtor români, încât autoritățile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. La ceremonial au participat, printre alţii, şi foștii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecți şi tribuni care supraviețuiseră timpului şi persecuțiilor autorităților austriece: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint. O coloană uriaşă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criş la Ţebea, întinzându-se pe câţiva kilometri. Treizeci şi șase de preoți au slujit la slujba de înmormântare a lui Iancu.

A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună niciun cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaște nici până în ziua de azi.
Crucea de piatră care şi azi străjuiește mormântul eroului a fost donată de preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu.
Placa de marmură albă de pe mormântul lui Avram Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931. Cei care au pus această placă sunt renumiţii istorici Gheorghe I. Brătianu şi Constantin C. Giurescu. Ea a fost sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino şi poartă inscripţia: „Craiului Munţilor. Naţiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”.

Avram Iancu odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorință, exprimată în testamentul său, fiind ca din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câștige drepturile națiunii române.
Supranumit de români „Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu a deschis calea spre deșteptarea naţională, faptele sale înscriindu-se în conştiinţa poporului român, pregătind calea spre Marea Unire ce va avea loc în anul 1918.

Citate memorabile
„Nu cu argumente filosofice şi umanitare se combate tirania, ci cu lancea, ca Horea.”
 „Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele.”
Avram Iancu

Familia

Avram Iancu s-a născut în Ţara Moţilor, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, judeţul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomeneşte din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox şi ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice probabil înainte de anul 1812.
Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram şi Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.
Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor şi va moşteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca şi toţi străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca şi aceştia, ajunge să fie „pădurar, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii pentru că datorită atribuțiilor sale venea în contact cu autoritățile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan şi pe Avram.
Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 şi va ajunge preot ortodox.
Casa lui Avram Iancu din crângul Inceşti, comuna Avram Iancu
Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menţionată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireşelor”. Ţinând cont că în munţi cireşele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.
Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată şi nu a avut urmaşi direcţi. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinereţe, în timpul revoluţiei paşoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puţin una cu o unguroaică), însă niciuna nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații făcute de diverşi autori din varii motive. 

După revoluţie

După revoluţie, începe prigoana autorităţilor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deşi luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849, este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent din cauza presiunii populaţiei româneşti aflate în comună şi care ameninţă cu masacrul garda austriacă.

În februarie 1850, Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audiență la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primește pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decorațiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu, este chemat la poliţia din Viena şi i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara:
„...eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea.”

La 12 aprilie 1852, a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever şi Simion Balint pentru a i se înmâna de către guvernatorul Transilvaniei o recompensă bănească din partea împăratului Austriei pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste. Cei trei au hotărât să contribuie cu toții la înființarea unei societăți literare române, având ca scop cultivarea limbii române. În acest scop, au depus un capital de 2.500 de florini la casa de păstrare din Sibiu şi au însărcinat cinci români de vază cu înființarea acestei societăți culturale. Nu se ştie însă nimic despre ce s-a întâmplat în acest sens.
Aflându-se la Sibiu, guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2.000 de florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1.600 de florini. I s-a mai oferit o subvenție lunară de cca 800-1.000 de florini, dar pe toate Iancu le-a refuzat. Nu voia nimic pentru el, dorea doar să se acorde românilor drepturile cerute şi promise de Curtea austriacă.

Avram Iancu se va întoarce acasă în mijlocul poporului său din munţi, între moţi, unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieţii şi-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că, după atâtea lupte şi jertfe de sânge, poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Afirmațiile că ar fi fost nebun sunt cu totul eronate, după cum arată cele mai recente cercetări. Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat:

„...De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspirațiunile şi dorințele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, - n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală...”

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.

Surse: lectiadeistorie, enciclopediaromaniei, wikipedia

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.