Vida Gheza și graiul lemnului

Noi, românii, suntem obișnuiți cu poveștile, cu cântecele duioase, cu zarva vremurilor și suferința trecutului și încă mai avem ce arăta din zestrea noastră culturală. Dacă ar fi să amintesc despre oameni ce au fost OAMENI, îmi vin în minte nume mari, legendare, nume care au făurit România de azi și au sădit în noi mândria identității, însă astăzi vreau să las graiul lemnului să vă spună o poveste a timpului.

La 28 februarie 1913, se naște, într-o familie de mineri români, sculptorul Vida Gheza. La această dată, în urmă cu 129 de ani, Horia era „tras pe roată”. Destinul artistului este asemă­nător cu cel al altor luptători ai vremurilor de demult, dar maramureșeanul nostru are ceva ce trezește în noi sentimentul mândriei. Povestea interesantă de viață a acestuia este un punct de pornire în arta cioplitului țărănesc în lemn, iar începutul acesteia este Maramureșul, un spațiu pe care artistul „l-a simțit și mai apoi l-a conceput și l-a exteriorizat în sentimente și trăiri, simboluri și evenimente adânc cioplite în lemn”.
„Am mai avut șapte frați. Toţi șapte au murit din cauza con­diţiilor grele de viaţă. […] Când m-am născut, fraţii mei nu mai trăiau. Şi ca să rămân măcar eu în viaţă, al optulea fecior, după un obicei țărănesc din acele timpuri, s-a încercat o «solomonie»: s-a adunat tot neamul nostru şi s-a hotărât să fiu «vândut» şi «schimbat» în taină cu o păpușă, prin fereastră, ca să fie păcălită, în acest chip, ursita. Au căutat şi un nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români. Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a fost şi naş. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme de națio­nalitate”, povestea artistul.
Dragostea sa pentru lemn și natură i-a fost insuflată de către dascălii săi din Baia Mare, despre care artistul povestește: „Școala primară – școala românească – am urmat-o la Baia Mare. Am avut un învățător cu numele Racolța. Era foarte «practic», la orele de lucru manual ne învăța să facem diferite obiecte de care omul are nevoie lângă casă – un scaun, o masă, o roabă, o scară, diverse alte lucruri – și să împletim coșuri. La aceste ore, eu încrustam niște bețe ciobănești. O dată, mă întrebă dacă n-aș putea să cioplesc un câine, o vacă sau un cal?... Am început să le cioplesc. Până la sfârșitul anului, când am terminat clasa a patra primară, cioplisem pe o bucățică de scândură și o nuntă țărănească, pe alta o înmormântare. Aveam 10 ani. Directorul școlii era domnul Moja. Făcea viori. După cum țin minte, i-a făcut una și lui Enescu. Când își alegea lemnul, paltinul, mă purta cu sine prin pădure. Toncănea cu securea buteanul și asculta cu luare-aminte rezonanța lemnului. De la el am mai învățat care sunt plantele me­dicinale, cele rele; ciupercile otrăvitoare... În general, m-a în­vățat să iubesc natura, s-o ­în­țeleg și s-o respect. Aceste sentimente mi-au fost tovarăși în toată viața mea. Cioplind la școala primară, am început să iubesc și mai mult lemnul, să-l prețuiesc tocmai datorită acestor dascăli”.
Muncitor forestier, Țăranca cu coșul, Cosașul, Răscoala, Mineri, Horia pe roată, Țăran la interogatoriu, Țăran legat la stâlp mar­chează un fel de început de lume cu personaje simple, muncitoare, revoluționare, exact ca spiritul artistului. În anii tinereții, Vida cunoștea în Baia Mare două medii opuse: burghezia bogată, parvenită, săracă spiritual și lumea ce simțea gustul amar al vremurilor, severă, în care soluția salvării era doar revoluția, lupta. „Viața mea nu s-a desfăcut niciodată de viața minerilor și nici de lumea țăranilor. De fapt, am fost format de mediul în care am trăit”. Experiențele vii, directe, îl leagă pe artist de pământ, de oameni, din ale căror povești extrage esența sufletului uman și o transpune grandios în opera sa, iar imaginile culese de artist din realitatea proprie poartă cu sine graiul lemnului, pe care acesta îl asociază armonios cu formele pe care le creează. Realizează sculpturi cu o încărcătură metaforică deosebită, care sunt expresia elementelor arhaice adânc înrădă­cinate în cultura țăranului român: Omul apelor, Omul dintre focuri – Foca, Omul nopţii, Omul pădurii, Solomonarul, Ploaia, Varvara, Priculiciul minei, Fata pădurii, Cuşma dracului, Măr­ţoaia, Vâlva minelor, Botegiunea de pe Iza.
Monumentul martirilor români de la Moisei a fost, inițial, sculptat în lemn, în anul 1966 și este dedicat celor 29 de români uciși în Masacrul de la Moisei, în 14 octombrie 1944. Figurile imaginate de artist sunt expuse în fața clădirii pavilionare a Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară. Despre geneza monumentului, artistul explica: Am vrut să fie curat maramureșean. Materialul de lucru e lemnul. Lemn cioplit. Lemn din care ma­ra­mureșenii au făcut capodopere. Modele sunt măștile. Măștile vechi maramureșene. Expresive. Care redau expresia esen­țială”(Vida Gheza).
Monumentul este compus din 12 stâlpi, din care doi reprezintă chipuri umane, iar ceilalți sunt măști mitologice populare, așa cum explică și Vida Gheza: „Astfel, pe un stâlp apare Omul pă­durii, Omul nopţii, Omul apelor sau Omul care horeşte”. Figurile lor exprimă suferința martirilor de la Moisei, iar, prin asocierea lor cu mitologia maramureșeană, acestea devin spirite protectoare ale locului și ale întregii Țări a Maramureșului.
Scriitorul Pop Simion interpre­tează statuile de la Moisei ca fiind niște fastuoase și laice table de legi: ,,Parcă aud țâșnind din stâlpii-mască, din stâlpii-flăcări, din stâlpii-rug, cele zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbați:
Întâia mască: „Să nu se mai tragă în oameni nevinovați!”
A doua mască: „Să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi!”
A treia mască: „Să nu mai fie aruncați feciorii în războaie!”
A patra mască: „Să nu mai fie închisă lumea în țarcuri!”
A cincea mască: „Să nu se mai ia vitele din bătătură!”
A șasea mască: „Să nu mai fie pângărite fiicele omului!”
A șaptea mască: „Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată!”
A opta mască: „Să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!”
A noua mască: „Să nu se mai dea foc caselor!”
A zecea mască: „Să nu mai existe lagăre ale morții!” (Sursa, prof. Ioan Ivașcu, Moisei)
Masacrul de la Moisei este o neagră amintire pentru tot neamul românesc. În 14 octombrie, 1944, trupele horthyste, aflate în retragere pe Valea Izei, au masacrat 29 de români, în două case de lemn de la periferia comunei Moisei. Au fost în total 31 de victime identificate, din care au rămas în viață două persoane, Vasile Petean și Vasile Ivașcu. Victimele erau originare din trei județe: 24, din județul Mureș, 3, din județul Cluj, 4, din județul Maramureș. După ce aceștia au fost omorâți prin împușcare, mi­litarii au incendiat și satul, iar în incendiu s-au făcut scrum aproxi­mativ 300 de case. (Sursa prof. Ioan Ivașcu, Moisei)

Lucrările artistului sunt toate parcă o amintire, uneori fru­moasă, alteori dureroasă, o amin­tire a omului curat, care se spovedește înainte de a tăia lemnul, o amintire a omului cu lămpaș, culegător de aur și bogăție sufletească, o me­morie a omului cu capacități dincolo de înțelegerea oricui, care poate preschimba ceața în balaur și de pe spinarea lui poate coborî ploaia din ceruri, ori, altădată, ele sunt despre un Grigore năzdrăvan, haiduc din Țara Lăpușului, care ne-a lăsat izvoare, văi, fântâni, culmi drept mărturie a cutezanței sale, și, în final, amintirea sufletului de român al unui spațiu în care timpul are dibăcia să poarte cu sine valori umane până pe pă­mântul veșniciei.

,,Parcă aud țâșnind
din stâlpii-mască,
din stâlpii-flăcări,
din stâlpii-rug, cele zece glasuri, psalmodiind
ca într-un cor antic de bărbați”

Pop Simion