Sociologul, geopoliticianul, analistul de nota 10, Dan Dungaciu, în dialog cu GAZETA de Maramureș

Reporter: Sunteți geopolitician, vă rugăm să ne explicați ce este geopolitica?

Dan Dungaciu: Este o chestiune de terminologie. Geopolitica a început ca o disciplină germană care leagă puterea politică de teritoriu, într-o vreme în care teritorialitatea dădea un ascendent indiscutabil, pentru că era vorba și de resurse, și de spațiu, și de capacitate de extragere, ca să fie așa, plus-produs. Deci au început nemții cu asta pentru că, chiar dacă pare paradoxal, când nemții și-au gândit al treilea Reich sau Imperiu German, ei practic erau singura țară fără Imperiu. Germania și-a manifestat dorința aceasta de acaparare de teritorii pentru că, realmente, celelalte state europene aveau Imperii. Și atunci au început să gândească viața între putere și teritoriu, într-o formă specifică. De aici, a apărut Geopolitica Germană, care s-a compromis în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost reluată încet în Europa, în Franța, sub denumirea de geografie politică. În anii ’50, în România se publicau cărți, se traduceau, de fapt, cărți din germană, care aveau titlul de genul „Să rupem capii geopolitici”. Geopolitica devine o știință interzisă, pentru că a fost asociată cu imperialismul nazist. Dar francezii au recuperat conceptul de geografie politică, care se folosește în Franța de la Yves Lacoste încoace. De fapt, este o denumire, repet, corectă politic, dacă pot să mă exprim așa. Geopolitica înseamnă astăzi același lucru. Dar evident că acum, în contextul puterii, pământul, teritoriul, dimensiunea nu mai contează în măsura în care conta acum 50-70 de ani. Puterea are o diversitate de manifestare și de, hai să zic așa, conținut mult mai amplu. Din punctul ăsta de vedere, imaginați-vă că o dezbatere despre semiconductori sau despre capacitatea de a produce acele tipuri de tehnologii nu se punea în perioada interbelică. Astăzi, puterea înseamnă mai mult decât simpla poziție a Pământului, dar, în esență, este vorba de cum se împarte puterea în funcție de teritoriu sau care este ponderea unor zone de teritorialitate strategice. Nu mai folosim în ce privește conținutul același tip de argumentare ca în perioada interbelică. Utilizăm conceptul, de fapt, de geopolitică sau de dezbatere strategică, suprapunându-le într-un fel. Geopolitica era mult mai concretă, era geografie și politică, despre cum își formează țările politica în funcție de poziția geografică. Dar astăzi, chiar dacă utilizăm același cuvânt, l-am stilizat oarecum. Sigur că, atunci când vorbim despre puterea mai mare pe care o au unele state mai mici, în ecuația de putere globală nu e vorba de pământ sau de teritorialitate, e vorba de alte capabilități pe care acele state le au. Japonia, Taiwanul, Olanda și America sunt foarte importante producătoare de semiconductori de cea mai înaltă clasă. Acolo nu e vorba de teritorialitate, e vorba de altceva. Acest element se adaugă în toată această poveste legată de geopolitică, dar în esență, astăzi, geopolitica le include pe toate, chiar dacă referențialul principal, original, era legat de teritoriu.

Întrebare: Ați fost secretar de stat, deci, ați făcut parte, la un moment dat, din zona puterii, în plus sunteți un observator atent la ceea ce se întâmplă în țara asta. Ce ne puteți spune sau ce s-ar putea spune despre partidele politice de acum?

Dan Dungaciu: Este o discuție complexă, dar am să fiu un pic mai precis. Noi suntem astăzi la nivel global, apropo de geopolitică și de împărțirea de putere, într-o incongruență dintre instituțiile care gestionează lumea și realitățile puterii. Toate instituțiile care gestionează lumea, așa-numita ordine mondială, sunt consecința celui de-al Doilea Război Mondial. Ordinea mondială nu există în sine, ordinea mondială e făcută din învingători. Ordinea mondială în care am trăit după Al Doilea Război Mondial a fost folosită de învingători, de la Consiliul de Securitate, până la Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, acordurile Bretton Woods și așa mai departe. Toate au fost folosite de învingători, nu au picat din cer. N-a venit un Moise să spună: „Astea sunt cele 10 porunci ale Ordinii Mondiale”. Învingătorii s-au plasat în Consiliul de Securitate, învingătorii au ponderea pe care o au astăzi la nivelul deciziei Băncii Mondiale sau a Fondului Monetar. Între timp, raporturile de putere s-au schimbat. Uitați-vă astăzi de pildă că India depășește PIB-ul Marii Britani. Și perspectiva este că va depăși cu mult PIB-ul Marii Britani. Uitați-vă, ascensiunea Chinei astăzi, de care se spune cu oarecare temei că va deveni cea mai puternică, în termeni de PIB, nu doar în termeni de PPP. Se spune că e mai puternică decât America. Uitați-vă ce se întâmplă în Asia. Uitați-vă la ce se va întâmpla în Orientul Mijlociu, în care statele de acolo, care au o dinamică economico-demografică fără precedent, evident că vor avea alte solicitări. Ei, toată această geografie de putere instituțională intră în contradicție cu geografia reală de putere. Pentru că India spune: „De ce nu sunt eu în Consiliul de Securitate?” De ce e Marea Britanie care nu mai contează? N-are imperiu, n-are nimic, n-are putere efectivă. A, că se mai joacă de-a războiul pe zone mici, ca să zic așa, e altceva. Care e rolul Chinei în decizia Băncii Mondiale sau a Fondului Monetar Internațional, este egal cu cea al Americii? Dacă nu, de ce nu e egal? Pentru că economic sunt egale. Deci, asta înseamnă resurecția acelor spații care încep să pună presiune pe Geografia instituțională. De aici survine o contradicție majoră. Cum se ordonează lumea fără război. Pentru că ordinea mondială pe care noi am avut-o a fost consecința unui război, care a fost Al Doilea Război Mondial. Astăzi noi vrem să ordonăm lumea fără război. Foarte dificil să-mi iau Consiliul de Securitate și să spun: „Băi, ia plecați de acolo, că nu e corect să fiți voi acolo. Cine face asta? Cine pleacă pentru ca să-i lasă pe alții să vină?” Și atunci instituția asta devine nereprezentativă. Nelegitimă, într-un fel. Și atunci, sigur că apare această tensiune. „Băi, voi nu sunteți legitim, noi facem ce vrem!”. Cine mai controlează, cine mai coordonează acțiunea? Bun. Coborând la nivelul României... Mi-am uitat întrebarea... Ce-i cu partidele? Partidele din România sunt cam în aceeași criză și tensiune. Noi am făcut niște cercetări să vedem cum arată populația României. Încercând să identificăm o opțiune politică concretă și o orientare axiologică în ce privește istoria, familia tradițională, trecutul, emoțiile, armata, biserica, credința și așa mai departe. Adică, niște întrebări care identifică profilul alegătorului. În România, 56% sunt mai degrabă înclinați spre acest tip de abordare. Am spus noi metaforic și aici: lumea lui Soros și lumea lui Trump, care sunt două metafore care indică un tip de asumare existențială mai degrabă. 56% din populația României așa simte. Dacă vă uitați la profilul partidelor, o să vedeți că partidele din România, cele care conduc, au o alură politică și axiologică diferită. Faptul că PSD-ul, recent, și-a schimbat punctul progresist cu nu știu ce alt cuvânt face să se simtă presiune. În România, dacă mă întrebați pe mine, dacă ar fi să respectăm starea de spirit, eu nu o judec - e bună, e rea - nu contează, sociologic vorbind, ar trebui să conducă  partide asemeni Partidului Național Liberal, dacă ar fi fost un partid care își respectă emblema. Sau un partid de tip AUR. Un partid de tip AUR, plus Partidul Național Liberal. Înțelegeți ce spun? Dar asta presupunând că ce scrie pe etichetă este și în interiorul produsului. La Partidul Național nu e cazul. Această criză a partidelor creștin-democrate populare se observă și în spațiul occidental. Dacă mă întrebați pe mine, ele sunt vinovate pentru ce se întâmplă astăzi în Europa. Pentru criza politică a Europei sunt vinovați în primul rând popularii europeni care s-au orientat spre stânga. Bun, că socialiștii s-au dus de aici la extrema stângă, înțeleg, dar popularii cu orientări de stânga au trădat major ideologiile europene, politice dacă vreți. Deci în România, în acest moment, avem o neconcordanță între starea de spirit a populației și partidele care conduc, apropo de întrebarea dumneavoastră legată de partide. Partidele încearcă să dirijeze această criză cum pot. Singurul lucru care îi ține împreună este dorința de putere. Puterea nu se dă, puterea se ia. Nu o să cedeze nimeni puterea! Vorba aceea, câinele nu pleacă de la măcelărie. Ei nu părăsesc puterea, pentru că știu că în actuala conjunctură le va fi foarte greu să o ia. Dacă vă uitați un pic și la discuțiile legate de Primăria Bucureștiului, vă dați seama că există probleme în a câștiga un oraș care, în esență, e o capitală, nu se pretează la victorii ale așa-numiților suveraniști sau populiști sau partide de protest. Niciunde în Europa, capitalele nu se câștigă de aceste partide. Varșovia, Budapesta, Ankara, Istanbul. Orașele mari au o anumită orientare: Londra, New York. Deci, în România încă există un tip de orientare. În București, unde nu te-ai fi așteptat să existe, se simte că electoratul e de altă orientare. Dar partidele au acum puterea politică, au puterea guvernamentală, au puterea mediatică, așa-numitul mainstream. Ele stabilesc cine este calificat să transmită mesaje de tip mainstream publicului. Deci e o selecție care ne aduce în aminte într-un fel de situația din Statele Unite înainte de legea lui Trump, cam în aceeași logică de funcționare, sincer. Deci, revenind, partidele acestea nu sunt reprezentative privind opțiunea axiologică, ele încearcă să se adapteze cum a făcut PSD-ul. Partidul Național Liberal este absolut inert, mort din punctul ăsta de vedere. Eu n-am văzut o asemenea încremenire. Singurul mai coerent, iertați-mă, într-un fel sau altul,  este USR-ul, care este un partid minor la nivelul opțiunii politice, cu o putere majoră, dar care, mă rog, rămâne cât de cât coerent cu el însuși, însă e nereprezentativ la nivelul puterii pe care o are. Asta arată că, de fapt, în România, cred eu, se trăiește mai degrabă într-un fel de fanariotism ideologic. Noi nu mai suntem într-o legiune de fanariotism, care din Fanar își trimite reprezentanții, doar ți-i pasează și îți pune în față ideologia și oamenii se adresează aceleiași ideologii. Ăsta e fanariotismul ideologic în care suntem noi astăzi. Deci, este o incongruență între aceste partide și populație. Ce se va întâmpla, urmează să vedem. Alegeri, în mod normal, nu mai există în România. Deci, din această perspectivă, sigur că partidele de mainstream speră că vor reuși să domesticească aceste stări de spirit și, până la urmă, să se revină la normal, pentru că ele au același tip de gândire. Donald Trump a fost un accident, nu a fost în America. Donald Trump e un accident istoric, nu un trend istoric. Deci să scăpăm de Donald Trump, pentru ca apoi să ne întoarcem la normal. Gândirea asta că Donald Trump este un accident, nu un trend istoric, a fost cea care a dus la teoria după care Joe Biden este întoarcerea la normalitate. Numai că s-a întâmplat ceva. Biden nu a revenit la normalitate, a fost puntea între două mandate Trump. Și de aici deduci că Trump este un trend istoric, nu un accident istoric. Biden a fost un accident istoric. De aceea, s-ar putea că, dacă acest trend se reflectă și în spațiul european, adică lumea lui Trump nu e un accident istoric, ci un trend istoric, pariul pe care îl fac partidele trebuie să fie unul perdant, să fie unul necâștigător. Și s-ar putea ca trendul ăsta al lumii lui Trump, ca să zic așa, să fie viitorul politic din România. Și dacă mergem și pe această idee, atunci sigur că sarcina principală a acestor tipuri de partide este să se construiască, să se inventeze, să se reinventeze, să devină capabile să transmită mesajul că pot lua puterea. Asta e, de fapt, marea problemă. Aici nu că îți place sau că nu îți place, dar dacă vezi că trendul se duce într-acolo, tu ca stat trebuie să te gândești că trebuie să ai o pregătire, cum au și polonezii. Au și PIS, au și liberali mai spre stânga, centrul stânga, și au și dreapta. Totul e relativ consolidat. Adică, unde se duce trendul... Deci nu lași România să se prăbușească. România acum e ca o mașină din asta de la curse, când cascadorii o ridică pe două roți laterale și merge așa. Și România încă nu se lasă jos, stă pe două roți așa, în aer, într-o stare de insecuritate și instabilitate evidentă, pentru că noi nu am reușit să construim un spațiu în care poți să lași mașina pe toate patru roțile. Asta este o iresponsabilitate, pentru că, să faci asta într-un stat ca România, care are războiul la frontieră, e riscant. Nu știi cum se termină. E la fel de incertă nu doar starea de război, ci și starea post-război. Să ții România în instabilitatea asta, să nu reușești să construiești o punte între cele două bucăți mari, hălci, dacă vreți, de România, este o iresponsabilitate strategică. Pentru că, repet, toată ideea asta că lumea lui Trump și dreapta, și suveranismul este un accident istoric s-ar putea să se prăbușească. Și o singură frază, dacă vreți: noi suntem legați, totuși, de spațiul european. S-a întâmplat la nivelul Parlamentului European un moment istoric, când partidele populare, dreapta, acreditată din Parlament, a votat cu așa-zis extrema dreaptă, împotriva stângii. A fost un moment în care cordonul sanitar, cum ziceau ei, nu mai funcționează. Pentru că ei ce spuneau? „Nu avem voie să facem coaliții cu aceste partide”. „Suntem ca Germania în anii 30, când extrema dreaptă a votat cu conservatorii germani împotriva social-democrației etc. etc.” E foarte riscant să faci comparații și, după părerea mea, sunt relevante comparațiile astea, foarte bune, istorice. Este clar că ceva se întâmplă acolo. Popularii europeni sunt pragmatici și ei se gândesc că vor muri din punct de vedere politic. Și atunci am zis: „băi, decât să murim politic, hai să încercăm să facem o coaliție cu ceea ce noi am etichetat ca fiind de extremă dreaptă”. O etichetă cel puțin excesivă, din punctul meu de vedere. Și atunci s-ar putea ca viitorul să meargă înspre acolo. De aia spun că partidele din România trăiesc acum mai degrabă în trecut decât în viitor. N-au nicio perspectivă de viitor, pentru că, încă o dată, s-ar putea ca momentele trăite acum să fie un trend istoric și nu un accident istoric.

Întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă Trump nu ar fi câștigat primul mandat?

Dan Dungaciu: Dacă nu ar fi câștigat primul mandat... Dacă ar fi câștigat Clinton, Hillary, da. Eu cred că ar fi fost, ar fi apărut tot un gen de Trump. Pentru că nevoia de Trump a fost foarte puternică. E o persoană care nu putea să fie oprită. Eu cred că nu. El a avut șansa să nu fie luat în serios. Păi, iată, când a fost luat în serios Trump, s-a întâmplat în 2016, când a prezentat un discurs de politică externă. Oamenii au zis atunci: „Nu se poate așa ceva!” Până și New York Times-ul, care îl disprețuia profund, a publicat integral discursul de politică externă, când a vorbit de sfârșitul globalizării. Și el a reușit să câștige, tehnic vorbind. Nu pe  un votul popular. Competiția în America nu e pe votul popular. Competiția în America este pe votul electorilor. Faptul că tu îți consumi energia să câștigi votul popular într-o parte nu te face mai deștept. Concentrează-te pe ce ai de câștigat. Deci Trump a câștigat între populari, între republicanii tradiționali și democrați era o legătură mult mai strânsă decât între ei și Trump. MAGA a fost altceva.

Așa se întâmplă în Parlamentul European. MAGA, MEGA, Make Europe Great Again, este noua mișcare în Europa. Creștinii democrații privesc și sigur că sunt deranjați, dar până la urmă se vor preda. Sau riscă să ajungem ca în America. Republicanii, când au văzut puterea lui Trump, au zis: „Băi, da, dar ăsta e șef, nu te mai poți juca cu el!” Și atunci republicanii au devenit MAGA. Așa se va întâmpla și în spațiu Parlamentului European, când popularii, ca să se salveze, s-ar putea să se transforme în MEGA. Astea sunt dinamicile. Noi, în România, trăim în etichete, în competența asta din spațiu public, inclusiv politic. Și asta este generată de faptul că noi avem acum, de foarte multe ori, și inclusiv în funcții importante din statul ăsta, mai degrabă activiști politici, ideologi, ca să zic așa, oameni care după facultate, fără să aibă o profesie bine definită, au fost activiști de mici, inclusiv în facultate, membri ai ONG-urilor, oameni care aveau o miză, o teză în cap. Dar nu gândeau, nu reflectau, nu citeau, nu... Și ei sunt activiști. Ei stau și țin acolo tipul lor de agendă până la capăt, fără să se uite în jur, fără să înțeleagă ce se întâmplă, în mare dispreț. Vorbim de incompetență politică și administrativă.

Întrebare: V-aș mai fi întrebat despre diplomația românească. Mai avem diplomați care se bat pentru țara asta?

Dan Dungaciu: Eu nu cred că am fost vreodată într-o situație atât de grea. Pentru că... acum, selecția care se face nu se bate pentru țara asta. Noi trăim într-un regim de fanariotism ideologic, care ea, ideologia, selectează personaje. Trebuie să te încadrezi în tipar. Deci... Trebuie să intri acolo. Este exact ca... dovleacul japonez care s-a făcut cub. Îl crești într-o cutie, devine cub ca să se așeze mai bine. Așa sunt și diplomații români. Te așezi precum dovleacul care-i cub ca să intre în cutie. Dacă nu intri, nu participi la joc. Deci, România a pariat totul pe UE, pe Franța, strategic, militar aproape, și politico-diplomatic. Și atunci, sigur că ăștia care se califică se duc acolo. Dar, diplomația românească nu arată prost pentru că e o doamnă ministrul de Externe. Nu, deoarece, chiar dacă o schimbi în condițiile actuale, va fi la fel. Nu este vorba de o persoană, ci de ceea ce se află în spatele proiectului. Proiectul e inadecvat astăzi în România. Aici este marea problemă. România are nevoie de o zguduire. România trebuie scuturată, pentru că nu mai poate să facă față acestor probleme. România nu are întrebări. Sunt scene din astea absolut comice în care președintele României aleargă după diplomat să dea un raport ca să le explice ce s-a întâmplat cu alegerile. Țineți minte scena aceea când avea un raport cu desene? De ce era nevoie de așa ceva? Păi, pentru că diplomații de la București, am cunoscut mulți dintre ei, sunt oameni de foarte bună calitate, erau și ei nedumeriți cu ce s-a întâmplat cu România. Și-i mai întrebau pe ăștia de la noi: „Măi, noi suntem cu voi, dar spuneți-ne ce s-a întâmplat?”. Că întrebau și pe cei de acasă și cei de-acasă le spuneau: „Dom’le, spuneți-ne ce s-a întâmplat!” Și le mai puneau niște întrebări. Ăia care întrebau erau serviciile, erau oameni politici. „Nu, nu, explicați-ne, ce s-a întâmplat în România, sunteți acolo, la post”. Și ăștia tot veneau cu explicații din presă, dar nu erau foarte clare. Și erau nedumeriți. Și s-a transmis, probabil, și în sistem. „Măi, totuși, ăștia din Occident sunt cu noi, dar sunt cam nedumeriți. Spuneți-le ceva!”. Și am ajuns în situația în care președintele a dat un raport să le spună ce s-a întâmplat acolo. De ce credeți că le-a dat acel raport despre ce s-a întâmplat acolo? Pentru că erau neclarificați. Asta e România! Deci nu e vorba de diplomație. Diplomația înseamnă, dacă vă uitați pe strategia de securitate a președintelui, Strategie de Apărare țării, așa îi spune, că a fost publicată recent. Până acolo se vede și nivelul de ambiție. În primul rând, strategia de apărare a țării spune că e important să înțelegem, că are un concept nou - conceptul de independență solidară - pe care îl propune strategia. Singur că asta poate funcționa la un anumit tip de public, dar ideea de independență solidară a fost lansată de Macron în 2000, chiar înainte de 2000, la Sorbona și în toate discuții legate de autonomia strategică. Ei vor să argumenteze autonomia strategică a Europei în termeni de independență solidară, adică suntem independenți, dar solidari cu partenerii. Și asta îți arată cine a scris strategia noastră. E prima strategie scrisă din surse europene, nu din surse americane. Ea e mai coerentă ca cealaltă, eu am citit-o și ne spune că noi trebuie să fim solidari pe modelul francez, iar dacă vedeți strategia o să observați că modelul de la securitate este cu UE și NATO. Scrie într-un paragraf aruncat acolo fără priză organică cu restul textului și partea asta trece cu America. Cineva s-a uitat și a zis: „Băgați, mă, și americanii acolo, că trebuie să completăm povestea, că lipsesc americanii.” Dar asta este ideea și nivelul de ambiție: „Măi, da, ce m-a șocat asta, m-a enervat și m-a șocat.” „Dom’le, România își propune, urmare a dezvoltării istorice și a evoluțiilor, să fie țara cea mai importantă dintre Estul Germaniei și Marea Neagră, după Polonia.” Când am citit paragraful ăsta, am fost șocat. În primul rând, nivelul de ambiție. Mentalitatea asta este de slugă. Pune alături, pune împreună, nu pune după, domnule. De ce pui după? Dacă depășim în PIB Polonia, la un moment dat, ce facem? Îți anulezi PIB-ul? Deci mentalitatea asta de slugă și de faptul că tu conduci o țară mică este evidentă. Nu vorbesc de dinamismul lumii de astăzi. El există în America, în China, în Asia de Sud-est, în China. Acolo e dinamica demografică, financiară, cu bani mulți, sunt tineri revanchards care vor să câștige în viața asta ceva, nu în Europa, care poate să fie îmbătrânită și obosită. Noi nu avem niciun nivel de ambiție. Noi niciodată n-am stat mai prost la nivel de proiect și de viziune în politica externă. Nici măcar în Republica Moldova, unde vizita recentă a premierului Republicii Moldova ne-a arătat un lucru foarte clar, pentru diplomația occidentală, pentru publicul din Republica Moldova, pentru Europa, România nu apare în programul de guvernare. Vine la București premierul și ne tot pupăm și zice România, România, România în sus, dar uităm că, de fapt, mesajul pe care Republica Moldova îl transmite propriei populații și Europei este că România nu este în programul de guvernare. Nici măcar acolo nu reușim să ne impunem. După ce am plătit nu mai spun câți bani. Deci nici măcar pentru Republica Moldova nu ești un actor determinant. Asta denotă nivelul de ambiție a diplomației române. Din momentul în care nu există diplomație română, nu există nivel de ambiție română.

Dan Gheorghe Dungaciu

Sociolog, Geopolitician și Expert în Relații Internaționale

Dan Gheorghe Dungaciu (născut pe 3 octombrie 1968, in Târgu Mureș) este un sociolog și geopolitician român cunoscut pentru expertiza sa în domeniul relațiilor internaționale, geopoliticii și studiilor de securitate.

Dan Dungaciu este profesor universitar la Catedra de Sociologie a Universității din București, unde coordonează Masteratul de Studii de Securitate. Prin activitatea sa didactică și de cercetare, a format generații de specialiști în domeniile geopoliticii și securității internaționale.

A fost director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” din cadrul Academiei Române, una dintre cele mai importante instituții de cercetare politică și strategică din România. De asemenea, este președintele Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN), un think tank axat pe probleme geopolitice, economice și sociale ale regiunii Marii Negre și Europei de Est.

Pe lângă cariera sa academică, Dan Dungaciu a avut o implicare activă în domeniul diplomației și al politicii externe. A ocupat funcția de Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Externe al României, având un rol important în definirea strategiilor de politică externă a țării.

De asemenea, a fost consilier pentru integrare europeană la Președinția Republicii Moldova, unde a contribuit la procesul de apropiere a Moldovei de Uniunea Europeană și la consolidarea relațiilor dintre Chișinău și București. Ca recunoaștere a activității sale, autoritățile moldovene l-au decorat cu Premiul de Stat „Ordinul de Onoare”, una dintre cele mai importante distincții acordate de Republica Moldova.

Dan Dungaciu este un autor prolific, publicând numeroase lucrări și analize în domeniul sociologiei, geopoliticii și securității internaționale. A participat la conferințe internaționale, a oferit expertiza în cadrul unor proiecte strategice și a fost invitat în mass-media pentru a comenta evenimente de actualitate din Europa de Est și din spațiul ex-sovietic.

Printre temele sale de cercetare se numără:

Relațiile dintre România și Republica Moldova

Geopolitica regiunii Mării Negre

Securitatea europeană și euroatlantică

Influența Rusiei în fostul spațiu sovietic

Integrarea europeană și euroatlantică a statelor din Europa de Est 

Prin activitatea sa științifică și diplomatică, Dan Dungaciu s-a impus ca una dintre cele mai influente voci în analiza geopolitică din România și din regiunea Europei de Est. Expertiza sa este adesea solicitată în cadrul dezbaterilor naționale și internaționale privind securitatea, relațiile externe și integrarea europeană.