Sângele nu este sufletul omului

În Vechiul Testament există câteva locuri unde se spune că sângele este viață. Astfel, îndată după încetarea potopului, Dumnezeu permite omului să mănânce carne, însă fără sânge. „Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie mâncare, toate vi le-am dat, ca și iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care este viața ei, să nu mâncați. Căci Eu și sângele vostru, în care e viața voastră, îl voi cere de la orice fiară; și voi cere viața omului și din mâna omului, din mâna fratelui său.” (Fac. 9, 3-5).

            Aceste cuvinte sunt greu de înțeles. Astfel, s-a ajuns ca anumite grupări așa-zis religioase nu sunt de acord să dea sânge semenului când trebuie să-l ajute să iasă din vreo boală mai grea. De ce? Pentru că ei consideră că sângele este sufletul omului. Înainte de a vedea cum sunt explicate aceste cuvinte greu de înțeles, trebuie să amintim că, până la potop, oamenii nu mâncau carne de niciun fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur are următoarea exegeză a acestor cuvinte: „Pentru că oamenii aveau să aducă animale ca jertfă. Dumnezeu, prin această poruncă, aproape că le spune așa, «sângele dați-Mi-L Mie, iar carnea vouă». A făcut asta ca să înăbușe dinainte pornirea oamenilor spre uciderea de oameni... și că Dumnezeu a dat această poruncă vrând să-i facă pe oameni mai evlavioși, ascultă cuvintele care urmează: «pentru că și sângele vostru îl voi cere din mâna tuturor fiarelor; și din mâna fratelui omului voi cere sufletul omului». Ce vrea să spună? Sângele este sufletul omului? Nu spune asta Dumnezeu, Doamne ferește... că sângele nu-i sufletul omului. Ascultă pe Hristos care spune: «nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide» (Matei 10, 28). Ai văzut ce deosebire face între unul și altul” (Omilii la Facere, part. I).

            Sfântul Atanasie Sinaitul are și el o exegeză corectă a cuvântului lui Moise. Iată ce spune el: „Și nu sunt sufletele peștilor, ale zburătoarelor suflete vii, ci suflete care mor, căci sângele lor este sufletul lor (Lev. 17, 11, Deut. 12, 23). Dar suflet viu este numai sufletul nostru rațional” (Comentariu la Hexaemeron).

Însă, sângele nu înseamnă sufletul omului: sângele este centrul vieții biologice. În Vechiul Testament, jertfa adusă la jertfelnic simboliza jertfa din Noul Testament și stropirea omului cu sângele animalelor „...va curăți sufletele căci sângele acesta curățește sufletul” (Lev. 17, 11). Și această stropire a omului cu sângele animalelor simboliza curățirea sufletului omenesc prin Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Prin jertfele și sângele de animale s-a statornicit legământul între Dumnezeu și poporul ales - Israel - care era tipul sau prefigurarea Marii Jertfe a lui Hristos, care avea să le înlocuiască”, spune părintele Ioan Mircea (Dicționar al Noului Testament, pag. 449). Este o mare greșeală a crede că sângele este sufletul omului. Iată ce spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos despre diferența dintre trupul și sufletul omului, „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10, 28).

            Chiar în Vechiul Testament se menționa că sângele moare odată cu trupul și chiar poate fi ucis. Regelui idolatru Ahab i s-a transmis de către Dumnezeu următoarele: „În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii și sângele tău” (III Reg. 21, 19). Și așa s-a întâmplat, căci „... câinii au lins sângele lui Ahab, iar desfrânatele s-au scăldat în spălătura acelui sânge, după cuvântul pe care l-a grăit Domnul” (III Reg. 22, 38).

            Sufletul continuă viața și dincolo mormânt, de despărțirea de trup, căci „... trupul (pulberea) se întoarce în pământ cum a fost, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiast 12, 7).

            Cartea Apocalipsei ne dă temei foarte puternic despre viața sufletului dincolo de mormânt, „Și când s-a deschis pecetea a cincea, am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o”. (Apoc. 6, 9).

Să vedem ce spun sfinții părinți și teologii noștri despre suflet. Sfântul nostru părinte Dumitru Stăniloaie spune că „Sufletul uman e creat de Dumnezeu într-un mod special, întrucât e înzestrat cu însușiri înrudite cu cele ale lui Dumnezeu: conștiința, rațiunea cognitivă și libertatea” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, pag. 404).

            Sfântul Vasile cel Mare scrie că Dumnezeu „... a pus o parte din harul Lui, ca ceea ce este asemenea să cunoască pe cel asemenea lui” (Omilii la Hexaemeron, pag. 319).

            Sfântul Macarie Egipteanul scrie „Chipul lui Dumnezeu (în om) se prezintă sub un dublu aspect: întâi este libertatea formală a omului, facultatea de a alege, care nu poate fi distrusă de păcat, pe de altă parte, este chipul ceresc; conținut pozitiv al chipului este comuniunea cu Dumnezeu, în virtutea căruia, ființa umană, înainte de păcat, era îmbrăcată cu cuvântul și cu Sf. Duh” (Omilii la Hexaemeron, cap. 22).

Sfântul Părinte Arsenie Boca scrie că: „Sufletul este vărsat de Dumnezeu în trupul nostru, ca focul prin fier, în toate fibrele corpului nostru, chiar și cele mai mici. Toate vasele sangvine și capilare conțin sufletul” (o sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca, pag. 327).

            Părintele Ilie Miniat zice că „Sufletul este întipărirea vie a sfintei Treimi și chipul lui Dumnezeu în om” (Predici și Didahii, pag. 53-54). Sfântul părinte Cleopa explică această afirmație, spunând că „... mintea este după asemănarea Tatălui, cuvântul după asemănarea Fiului, iar după asemănarea Duhului Sfânt este voia omului” (O sinteză a gândirii arhimandritului Cleopa, pag. 324-327).

            Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbește despre viața sufletelor după despărțirea de trup în pilda „Bogatului nemilos și a săracului Lazăr” (Luca, cap. 16).

            În această pildă se descoperă oamenilor că sufletele celor din iad îi văd pe cei din rai și pe rudeniile lor trupești, care încă sunt în viața pământească.

            Atât această învățătură a Mântuitorului, cât și schimbarea lui la față (Mt. cap. 17) tăgăduiesc erezia reîncarnării. Avraam tot Avraam a rămas și după despărțirea sufletului de trup. Moise, tot Moise a rămas, iar Ilie tot Ilie a rămas Sufletele lor nu au intrat în alte trupuri, cum cred cei care citesc cărțile budismului și hinduismului. Iată, ce ne învață Sfântul părinte Cleopa Ilie:  „Cea mai mare nebunie și rătăcire de la adevăr este de a crede că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri... Oare va putea sufletul să fie în același timp și în rai și în iad?... Câtă nebunie și rătăcire în capul vreunui om să creadă că Hristos, Mântuitorul nostru, s-ar fi proslăvit după învierea Sa cu alt trup nu cu cel cu care s-a născut din Preacurata și Preasfânta Fecioară Maria?” (Valoarea sufletului, pag. 128 și 132).

Pr. dr. Nicolae Lauruc