• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 28 Noiembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 25 Noiembrie , 2016

„Regele de fier” sau „Regele de marmură”

La 29 noiembrie 1314, a murit regele Franţei Filip al IV-lea cel Frumos. Acesta a domnit din 1285 până în 1314, fiind membru al dinastiei Capeţiene.

Personalitatea sa rece şi severă i-a adus porecla de „Regele de fier” sau „Regele de marmură”. Puţine personaje din istoria Franţei sunt atât de misterioase ca acest rege frumos, nepăsător şi pios.

 

 

 

Filip al IV-lea cel Frumos al Franţei s-a născut în anul 1268, la castelul Fontainebleau. A fost fiul regelui Filip al III-lea şi al reginei Isabela de Aragon. La data de 16 august 1284 s-a căsătorit cu Ioana de Navara, devenind astfel rege al Navarei, titlu pe care l-a deţinut până în 1305, când a murit Ioana. Nu s-a recăsătorit niciodată.

Cu Ioana de Navara a avut şapte copii: Ludovic al X-lea (rege al Navarei şi Franţei între 1314-1316), Margareta a Franţei (logodită cu Ferdinand al IV-lea de Castilia), Filip al V-lea cel Lung (rege al Franţei), Carol al IV-lea (rege al Franţei), Isabela (regină a Angliei, căsătorită cu Eduard al II-lea al Angliei), Blanche şi Robert. 

 

Filip al IV-lea, de abia urcat pe tron, a reacţionat împotriva politicii externe din ultimii ani ai tatălui său. A refuzat să se angajeze în problemele Castiliei, Aragonului şi Siciliei, care îl absorbiseră pe Filip al III-lea.

Toată atenţia noului rege s-a îndreptat spre ceea ce el a considerat a fi problemele interne ale regatului: chestiunea Aquitaniei şi chestiunea Flandrei. În  Aquitania, regele Angliei, care se recunoscuse vasal al regelui Franţei, pierdea de la o zi la alta şi din ce în ce mai mult din autoritatea reală asupra supuşilor săi.

Totuşi, nu această problemă, ci nişte incidente între marinarii normanzi, pe de o parte, şi marinarii gasconi şi englezi, pe de alta, au pricinuit în 1294 o nouă ruptură între Franţa şi Anglia. Filip cel Frumos a determinat luarea unei hotărâri de confiscare a Aquitaniei şi a procedat pe loc la executarea sentinţei. În 1296, cea mai mare parte din ducat era ocupată. În 1303, pacea dintre Franţa şi Anglia a fost restabilită. Eduard I o lua în căsătorie pe Margareta, sora lui Filip cel Frumos, în timp ce fiul său, viitorul Eduard al II-lea, a luat-o în căsătorie pe Isabela, fiica regelui Franţei.  

 

În timpul domniei sale, a crescut considerabil pe plan european rolul hegemonic al Franţei. Filip a dus o politică de îngrădire a influenţei papei, mutând reşedinţa papală la Avignon, şi o politică de îngrădire a puterii cavalerilor templieri. Se crede că superstiţia zilei de vineri 13 îşi are originea în arestarea majorităţii cavalerilor templieri (inclusiv a Marelui Maestru) la ordinul lui, pe data de 13 octombrie 1307, o zi de vineri.

 

Filip al IV-lea a domnit peste Franţa ca stăpân absolut. A biruit trufia războinică a marilor feudali, i-a învins pe flamanzii răzvrătiţi, i-a bătut pe englezi în Aquitania şi a reuşit să îngenuncheze chiar şi papalitatea, pe care a dus-o cu sila în Avignon. Înaltele curţi de judecată erau la dispoziţia lui, la fel şi sinoadele. Număra şase regi printre vasalii săi, iar reţeaua alianţelor sale se întindea până la hotarele Rusiei.

Nicio bogăţie nu a scăpat de mâna lui. Rând pe rând, a pus biruri pe moşiile Bisericii, i-a jecmănit pe evrei, i-a stors pe bancherii lombarzi. Ca să facă faţă nevoilor vistieriei, călpuia banii de aur, ciupind din greutatea lor. De la o zi la alta galbenii trăgeau mai puţin la cântar şi costau mai scump. Dările erau foarte apăsătoare, ceea ce a determinat iscarea unor răzmeriţe care au fost înecate în sânge.

Sub domnia lui, Franţa a fost mare şi francezii nenorociţi. Personalitatea sa rece şi severă i-a adus porecla de „Regele de fier” sau „Regele de marmură”. „Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic. Nu e nici om, nici fiară, e o statuie”, spunea despre el un contemporan.

 

Doar templierii au reuşit, pentru o vreme, să-l înfrunte. Această organizaţie, totodată militară, religioasă şi financiară, l-a neliniştit pe rege, iar averile ei uriaşe i-au stârnit lăcomia. În anul 1306, regele a ordonat exproprierea şi alungarea a 100.000 de evrei din Franţa. Se spune că a avut ambiţia de a deveni el însuşi maestru de ordin şi chiar de a organiza o cruciadă cu scopul cuceririi Ierusalimului, ceea ce i-ar fi conferit un mare avantaj în conflictul său cu papalitatea.

 

Domnia sa a fost una dintre cele mai importante, el contribuind decisiv la întărirea procesului de centralizare a statului francez. Filip a mărit domeniul regal prin alipirea comitatului Champagne, în anul 1284. Acţiunile de ocupare a Flandrei au fost dificile, deoarece s-au realizat în condiţiile frământărilor sociale din oraşele flamande. Filip i-a sprijinit pe patricieni, ceea ce a determinat nemulţumirea breslelor, aliate cu contele Flandrei.

 

Oraşele flamande, care până atunci se bucuraseră de o largă autonomie municipală, nu erau mulţumite de sprijinul dat de francezi regimurilor patriciene. În mai 1302, oraşul Bruges a declanşat răscoala, apoi şi alte oraşe flamande s-au ridicat la luptă împotriva francezilor. Filip a trimis o armată care a fost complet zdrobită la Courtrai, în iulie 1302, de miliţiile comunale ale oraşelor flamande. A fost primul eşec grav al lui Filip cel Frumos şi această înfrângere a avut consecinţe importante în viitor. Ea a dovedit îndeosebi că greoaia cavalerie feudală nu mai era regina bătăliilor.

 

În 1304, cavaleria franceză, condusă de data aceasta de rege în persoană, şi-a luat întrucâtva revanşa. Pacea a fost semnată în 1305. Prevederea principală era aceea că flamanzii (contele de Flandra, fraţii săi, nobilii şi oraşele Frandrei) trebuiau să depună jurământul de credinţă faţă de regele Franţei.

Sfătuit de legiştii săi, precum Pierre Flote, Enguerrand de Marigny şi Guillaume de Nogaret, a declanşat violentul conflict cu papalitatea, nedorind să fie subordonat acesteia. Filip a restrâns privilegiile fiscale şi juridice ale Bisericii, la care papa Bonifaciu al VIII-lea a ripostat prin emiterea mai multor bule, precum Unam sanctam, din anul 1302, în care afirma supremaţia papală asupra suveranilor laici.

Unii şi-au manifestat uimirea că nepotul lui Ludovic cel Sfânt a îndrăznit să se angajeze într-un conflict atât de violent cu papalitatea.

 

Filip, luând legătura şi cu duşmanii italieni ai papei, printre care se aflau şi membrii familiei Colonna, a trimis forţe militare în peninsulă. Mica armată franco-italiană a pătruns pe teritoriul statului papal şi l-a arestat pe Bonifaciu al VIII-lea, eveniment cunoscut ca „atentatul de la Anagni”. După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea, regele Franţei a reuşit să impună alegerea ca papă a episcopului de Bordeaux, sub numele de Clement al V-lea. Fiind protejat de monarhul francez, el a mutat reşedinţa pontificală la Avignon, unde papalitatea a rămas dependentă de regii Franţei între 1309 şi 1378. În felul acesta, Filip a obţinut o importantă victorie asupra papalităţii.

 

Războiul cu Flandra, întreţinerea armatei şi a aparatului birocratic al statului l-au determinat pe Filip să caute noi surse băneşti. În afară de cele obţinute de pe domeniul regal, au fost adăugate venituri suplimentare, pe care regele a căutat să le transforme din subsidii ocazionale în impozite permanente. În condiţiile dificultăţilor financiare pe care le întâmpina, şi-a îndreptat atenţia asupra bogatului Ordin al cavalerilor templieri. Sperând să-şi însuşească întinsele lor proprietăţi şi uriaşele bogăţii deţinute de acest ordin, în anul 1307, regele i-a arestat pe toţi templierii din Franţa, iar în anul 1309 le-a intentat un proces în care i-a acuzat de erezie.

 

În anul 1312, papa a desfiinţat Ordinul. Averile tempierilor au intrat în posesia suveranului francez, datoriile regelui Franţei faţă de templieri au fost anulate, iar tot numerarul bănesc al templierilor a fost confiscat. Problemele cărora Filip a fost nevoit să le facă faţă, precum războiul cu Flandra, procesul templierilor, reformele fiscale şi conflictul cu papalitatea, l-au determinat să-i convoace de mai multe ori pe reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării (clerul, nobilimea şi orăşenimea) în anii 1302, 1303, 1308 şi 1314. Deoarece le-a convocat mai des şi le-a dat o formă organizată, chiar dacă nu el a fost cel care a folosit primul acest procedeu, Filip a fost cel care, de fapt, a transformat Stările Generale într-o instituţie a Franţei medievale.

 

Întărind ca nimeni altul autoritatea regală ce întruchipa statul – într-o manieră aproape modernă –, Filip al IV-lea s-a înconjurat, ca altădată împăraţii germani ai secolelor al XI-lea şi al XII-lea, de oameni cultivaţi, buni cunoscători ai dreptului roman conservat în legislaţia bizantină justinianee, aşa-numiţii legişti. Aceştia au fost uneltele inteligente şi docile ale marelui rege în confruntarea sa cu papalitatea, întruchipată eclatant de Bonifaciu al VIII-lea. Bonifaciu s-a întâmplat să fie primul şi ultimul papă pălmuit de trimişi ai unui suveran – Nogaret şi Sciarra Colonna – la 7 septembrie 1303, la Agnani.

Filip l-a folosit pe noul cap al Bisericii impus de el, deschizător al unei serii de şase papi francezi rezidând în noua cetate pontificală de pe Rhône. Regele a poruncit chiar falsificări de monedă într-un secol în care aceasta începuse să modeleze o nouă economie de schimb. 

 

Unii istorici consideră că Filip al IV-lea cel Frumos a fost, în fond, un domnitor paşnic, dornic înainte de toate să-şi poată cârmui în linişte regatul. Regele nu era, încă, din punct de vedere teoretic, decât primul senior al regatului, iar regatul însuşi doar un simplu fief, pe care suveranul trebuia să-l administreze ca pe un bun de familie, cu ajutorul veniturilor sale personale. Slăbiciunea monarhiei consta mai ales în faptul că resursele financiare nu corespundeau noilor ei nevoi.

Cei patruzeci de ani care urmează în istoria Franţei, după moartea lui Ludovic cel Sfânt, au o importanţă capitală în istoria Franţei. Dacă evlaviosul rege a ştiut să menţină, în timpul domniei lui, echilibrul între absolutism şi respectarea scrupuloasă a dreptului, între justa preocupare pentru independenţa coroanei sale şi unitatea creştină, odată cu Filip cel Frumos însă această greu de păstrat armonie se năruie pentru totdeauna. Şi nu pentru că aceasta s-ar fi înstrăinat cu totul de tradiţia bunicului său, ci fiindcă nu a urmat-o decât în parte şi pentru că şi împrejurările se schimbaseră. Monarhia patriarhală şi paşnică, aşa cum o înfăptuise Ludovic cel Sfânt, nu mai era câtuşi de puţin de conceput la începutul secolului al XIV-lea.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.