Pierduți în minele din Chile. Între film și realitate

În 2010, în Chile a avut loc un groaznic accident într-o mină. 33 de mineri au rămas blocați în subteran. A urmat o operațiune de salvare incredibilă, ca dimensiune, dotare, suport material și uman. Printre salvatori, un maramureșean băimărean. Am vorbit cu Ștefan Gonczi despre acest eveniment și despre viața de geolog, miner, inginer în minele din Chile.

Trebuie menționat că salvarea minerilor chilieni a fost cel mai intens mediatizat eveniment din America Latina după anii ’50 - peste 1.000 de jurnaliști au urmărit la fața locului etapele finale ale operațiunii de salvare a minerilor chilieni.

Cei 33 de mineri chilieni au stat sub pământ mai mult cu 19 zile decât orice alt om. În total 69 de zile.

În tot acest timp, s-au hrănit cu două linguri pline de ton din conservă, jumătate de biscuite și au consumat jumătate de pahar de lapte, o dată la 48 de ore.

Mai trebuie menționat că, după acest eveniment, a fost turnat un film artistic în care rolul principal este jucat de Antonio Banderas. (Los 33).

Fotografiile care ilustrează acest text au fost realizate de fiica domnului Ștefan Gonczi. Mulțumim pentru informații.

Reporter: În multe materiale despre mineritul neferos, este folosită des sintagma: „Când se închide o mină în România se deschide una în Chile”. Sunt foarte mulți specialiști români, acolo. Ce a fost, ce este atât de special în Chile?

Ștefan Gonczi: Firma la care am lucrat SCM Carola și Planta Cerillos (uzina de preparare) are o istorie întreagă care se leagă de români. Cândva, această întreprindere era una chileno-română, cu timpul a ajuns să fie 100% proprietate chilenă, dar proprietarii chileni au păstrat tradiția de a aduce specialiști în geologie și minerit din România.

La un moment dat, împreună cu familiile românilor, am fost în jur de 50 de persoane. A fost o comunitate unită, la orice eveniment important s-au adunat colegii de la toate firmele din zonă să sărbătorim un eveniment. Pentru noi, a fost special să lucrezi în Deșertul Atacama, cel mai arid deșert din lume. A mai intervenit faptul că în România, la începutul anilor 2000, majoritatea minelor s-au închis, lăsând mulți specialiști fără loc de muncă. Cei care voiau să lucreze în continuare în minerit au fost nevoiți să-și caute de lucru în alte țări. Practic, Africa și America de Sud au fost cele două continente care mai ofereau de lucru. Mulți au profitat de ocaziile oferite și au plecat.

R.: Ați lucrat mulți ani acolo. A meritat?

Ștefan Gonczi: Mi s-a oferit un contract de muncă în 2002 în Chile și, fără să stau prea mult pe gânduri, am plecat. Fiind o familie de geologi la acea vreme împreună cu soția, am rămas fără loc de muncă. Când ai doi copii mici de crescut, nu te gândești mult când primești o astfel de ofertă. Poate a fost ultimul tren pe care trebuia să-l prind. Și l-am prins.

La început, a fost greu nevorbind limba, dar spaniola este ușor de învățat, în șase luni deja puteam comunica. Am reușit să mă integrez repede, am fost acceptat de colegii din Chile și țin legătura cu ei  și cu prieteni chileni și azi. Nu m-am simțit străin printre ei. Până la întoarcerea mea din 2017, am fost șeful compartimentului de Estimare de Rezerve și Modelare Geologică.

După un an, toată familia a fost cu mine în Chile. Fiica mea s-a înscris la facultate, a absolvit filologia secția engleză-spaniola, iar băiatul meu a terminat liceul și pe urmă a intrat la facultate și a absolvit ca informatician. După câțiva ani, au angajat-o și pe soția mea tot la mina unde lucram și eu. Am rămas în Chile până în anul 2017, în total 15 ani.

Dacă a meritat? Da a meritat! Am reușit lucruri pe care la acea vreme în România nu le-aș fi putut face. Cel mai important a fost că amândoi copiii mei au terminat o facultate și au venit acasă cu o diplomă. Am reușit să trăim o viață decentă, dar am vizitat multe locuri frumoase din America de Sud.

În 2017 am decis sa ne întoarcem acasă. Au început să apară nepoții și am zis că nu putem pierde acele momente când încep să-ți zâmbească, să facă primii pași, să vorbească. A fost o experiență frumoasă și am dovedit că suntem capabili să facem față în orice colț al lumii.

R.: Dacă s-ar redeschide mineritul neferos în România credeți că ar veni înapoi specialiștii plecați în Chile sau în alte părți?

Ștefan Gonczi: Au mai rămas foarte puțini colegi în Chile. Majoritatea au ajuns la vârsta de pensionare și s-au întors acasă. Dar cred că cei care au mai rămas s-ar întoarce dacă s-ar deschide minele în România. Și eu m-aș implica să mai lucrez la o mină dacă aș avea posibilitatea, pentru că meseria nu se termină cu pensionarea

R: Cu ceva ani în urmă, a avut loc un accident teribil la o mină din Chile. 33 de mineri au fost blocați în subteran foarte multe zile. Ați fost acolo, ați făcut parte din echipa de salvare, ați văzut rezolvarea situației și salvarea minerilor. Ce a fost, cum a fost, povestiți pentru cititorii români o experiență incredibilă!

Ștefan Gonczi: Tragedia a început într-o zi de joi, 5 august 2010 ora 14.30 (ora locală) la mina San Jose aflata la circa 30 km NE de orașul Copiapo. Din cauza unor prăbușiri de blocuri  în interiorul minei (s-a estimat că acest bloc avea o greutate de aproximativ 700.000 de tone), s-a blocat intrarea principală în mină și schimbul nu a mai putut ieși. Au rămas blocați 33 de mineri printre care a fost și un cetățean bolivian.

La aflarea veștii acestei tragedii, minele din jur au încercat să ofere ajutor. Mina unde am lucrat și eu a trimis echipa de salvatori minieri în frunte cu specialistul în salvări minere Pedro Rivero. Cum nu s-a știut nimic de soarta celor 33, salvatorii au încercat să coboare prin suitorul de aeraj, în speranța de a ocoli zona de blocaj a galeriei de acces. Din nefericire, în timpul operației de salvare s-a produs o nouă prăbușire care a blocat calea de acces prin suitor. Norocul a fost că salvatorii au reușit să iasă nevătămați.

După acest incident, s-a luat decizia să se execute foraje spre zonele în care se presupunea că s-ar afla minerii. S-a abandonat ideea să se execute o galerie de ocol, un fel de bypass, din cauza duratei mari de execuție. În acest moment, am trimis și noi o echipă de măsurători de deviere de sondaje. Noi aveam mai multe aparate de acest gen prin care puteam verifica periodic în timpul executării forajului dacă gaura nu deviază față de direcția propusă. Prelucrarea datelor primite de la operatorii din teren era în sarcina mea. Așa am ajuns să prelucrez și să urmăresc traiectoria forajelor care se îndreptau spre posibilul loc în care puteau se  refugieze minerii. Aș dori să mai menționez că legile în securitatea minieră în Chile erau destul de stricte. Fiecare mină avea obligația să instaleze la fiecare nivel al minei câte un refugiu constituit dintr-un tip de container care să fie dotat cu alimente, apă, oxigen, să reziste la căldură și presiune. Într-un astfel de refugiu, s-a presupus că s-ar putea afla minerii. Prin prelucrarea datelor oferite de tehnicienii noștri din teren, am observat că acest prim foraj a deviat foarte mult față de obiectivul propus și am propus echipei care coordona salvarea să se abandoneze această gaură.

S-a perforat cu mai multe mașini simultan. În procesul de salvare a intervenit si statul, în frunte cu președintele țării, Sebastian Pinera. S-a cerut ajutor internațional. Au ajuns la fața locului în timp scurt echipe de foraj din Australia și SUA, cu aparate performante. După ce statul a preluat dirijarea operațiunilor de salvare, minele din jur și-au retras echipele. De la noi a rămas doar șeful salvatorilor mineri.

Între timp, familiile minerilor blocați și-au făcut tabăra lângă mină, instalându-se în corturi și au rămas acolo timp de 69 de zile până au fost salvați toți cei 33.

Perforațiile în final au dat rod. În 22 august, una dintre sonde a străpuns tavanul unei galerii care se afla la circa 20 de metri de refugiul în care se presupunea că se aflau minerii.

În momentul când au scos la suprafață capul perforator, au observat că acesta a fost vopsit cu vopsea roșie și avea legat o pungă de plastic în care era un bilețel pe care scria: Suntem bine în refugiu toți cei 33.

Din acest moment s-a putut comunica cu minerii, dar până la salvarea finală era un drum lung de parcurs. Au fost implicați specialiști din foarte multe domenii, printre care aș aminti câțiva ofițeri din armată, comandanți și operatori de submarine, din domeniul spațial, categorii care au experimentat viața in spații restrânse și izolate.

O țară întreagă a sărbătorit evenimentul și știrea că minerii se află în viață. Am apreciat foarte mult această atitudine a populației, solidaritatea oamenilor cu oamenii blocați în mină și cu familiile lor. Această solidaritate am văzut-o și cu alte ocazii și aș face aici o mică paranteză.

În fiecare an, în Chile în luna decembrie se organizează așa numitul Teleton, o emisiune a televiziunii chilene, prin care se strâng fonduri pentru copii aflați în sărăcie sau bolnavi. M-a mișcat foarte mult imaginea pe care am văzut și eu personal, oameni obișnuiți simpli stăteau la coadă la bancă să depună în cont bani pentru această cauză. Mulți aveau la ei bani mărunți, posibil ultimele economii.

Până la urmă, planul de salvare a avut trei variante cu trei tipuri de mașini de perforat, care au pornit simultan, pentru a asigura ca, în caz de avarie, una dintre variante să ajungă la obiectiv. Aceste mașini reușeau să perforeze circa 20 de metri zilnic. În final, în 9 octombrie, dimineața, un aparat de forat Schramm T130 aparținând companiei americane Geotec a ajuns la destinație. A perforat o gaură lungă de circa 620 de m, cu un diametru de 70 cm. Între timp, specialiștii de la NASA, împreună cu inginerii chilieni, au proiectat o capsulă capabilă să coboare prin această gaură și să scoată pe rând minerii. Capsula s-a numit Fenix și este expusă la Muzeul Regional de Atacama, în Copiapo. A urmat o întreagă procedură de a echipa minerii înainte de ieșire, inclusiv ochelari de soare, pentru că ei nu au mai văzut lumina soarelui de 69 de zile. Astfel, începând cu 12 octombrie ora 20, au reușit să-i salveze pe toți cei 33 de mineri. La fiecare 40 de minute au reușit să scoată câte o persoană.  La fața locului au asistat o sumedenie de televiziuni și companii de știri din toată lumea. Fiica mea, studentă la aceea vreme, a participat și ea la acest eveniment ajutând un reporter al televiziunii maghiare ca traducătoare și cameraman. A urmat, ca de obicei în Chile, o noapte de fiesta. Oamenii au ieșit pe străzi și au sărbătorit până dimineața.

Capsula Fenix2