• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 09 Februarie 2023

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 14 Noiembrie , 2022

Obiecte cu poveste. Covata de ciupăit pruncul

În lumea satului tradițional mai toate obiceiurile și deprinderile noastre sociale, devenite cu timpul firești, s-au impus cu dificultate, uneori trebuind să fie trecute prin filtrul igienizării magice și impuse ca toteme, cutume și interdicții. La fel s-a întâmplat și cu obiceiurile legate de cele trei momente cardinale din viața omului: nașterea cu botezul, căsătoria și moartea. Or, se știe că doar la unul dintre cele trei, omul este conștient de ce i se întâmplă - la căsătorie, deși este prezent la toate cele trei, ca actant principal al evoluției cadrelor familiale și sociale.

În cazul nașterii și al botezului, rolul determinant l-a avut moașa satului sau a comuni­tății, iar în istoria umanității se știe că mama faimosului filosof Socrate a fost moașă în Atena, iar după unii istorici ai filosofiei, Socrate însuși ar fi practicat această nobilă profesie. Moșitul este, așadar, cea mai veche și mai aleasă profesie feminină de-a lungul istoriei omenirii, iar unele moașe erau preotese ale sacerdoților. Odată cu modernitatea, alături de alte îndeletniciri tradiționale de prestigiu, insti­tuția moșitului și a moașei tradi­ționale, empirice, au dispărut.
În satul tradițional apa era considerată element de ritual, de natură cosmogonică, fiind binară. Ea are rol benefic, în general - ca ciupă a noului născut, dar era și apă moartă (de pe un mort) - ultima scăldătură.

La copilul nou-născut primele șapte băi trebuia să le facă moașa, căci erau băi ritualice, de separare, purificare, agregare. Apa era adusă de la izvor, în zori de zi sau la asfințit, în așa fel încât să fie apă „neîncepută”, la care nu s-a umblat. Prima baie se făcea imediat după naștere, iar apoi, la început, dimineața și seara - „că așa trebé!” Se știe că există, de asemenea, un întreg ceremonial al pregătirii ciupei (apei de scăldat): apa era adusă cu un vas nou, era încălzită într-o oală nouă, care apoi nu se folosea în alte scopuri, sub nici o formă, iar în covata ciupei, care era tot nouă, se punea apă, în care se adăugau stropi de agheas­mă și bucăți de tămâie - după apariția creștinismului, fire de busuioc - floarea norocului, bă­nuți de argint - pruncul să fie bănos și curat ca argintul, strună de ceteră sau clopoțel - să fie glăsos, lapte dulce - să aibă viața dulce și pielea fină, fire de măieran, lapte de mamă, miere de albine, flori din steagul de nuntă al părinților - să fie văzut ca steagul ș.a. Ciupa se încerca cu cotul mâinii, iar în casă trebuia să fie foarte cald și plăcut. La a doua și la încă vreo câteva băi, participa bunica dinspre tată, iar apoi mama nou născutului, a sugarului. Poate și de aceea, bunicului și bunicii, în lumea satului, li se zicea moș și moașă, ei dobândind acest statut odată ce li se năștea primul nepot; nou născutul era prunc sau pruncă, iar apoi devenea cocon și cocoană.

Ciupa pruncului se arunca exclusiv în același loc, de obicei la rădăcina unui pom - trimitere la pomul vieții, pentru ca atunci când îi va veni rândul la însurătoare să fie primit în casa care va gândi cu gândul și să nu fie refuzat și pentru că, în mentalitatea arhaică, norocul omului era în vârful pomului. Apa de la scalda fetelor se arunca peste flori, în mai multe locuri, ca să fie dragă la mai mulți feciori și să fie pețită de mai mulți pretendenți.
Apa nu trebuia să fie lăsată să fiarbă, să clocotească, altfel copiii se credea că ar putea avea bube sau să se bâlbâiască. Ciupa era exclus să fie aruncată în cărare sau uliță, pentru ca să nu i arunce somnul copilului. Purificarea rănților (scutecelor) se făcea prin fierbere și, periodic, prin expunere la fum. A se observa că hainele se spălau, iar copilul se ciupăia! Din covata ciupei, copilul se așeza, mai de demult, în niște scutece făcute dintr-o bucată de cămașă a tatălui - băiatul și din rănți tăiate dintr-o cămașă a mamei - fata, iar mai nou este așezat pe o crișmă (pânză nouă de bumbac) și erau înfășați cu fașia, cu picioarele ținute drept, ca să nu rămână crăcănați.

Atunci când alaiul venea de la botez, pruncul era oferit tatălui de către nașă, peste masa din camera curată, iar tatăl îl ridica înspre cer, înspre meștergrindă și îl încredința lui Dumnezeu, casei și neamului său, iar prin aceasta îl și asuma. Copilul era așezat, apoi, pe masă, ca să fie om de cinste în sat, deoarece masa este simbolul cerului, al altarului de sacrificiu, dar și al bunăstării.
„ - Unde mi-ai țâpat ciupa,
De nu mi-i dragă lumea?!
- Ți-am țâpat ciupa pe flori,
Să fii dragă la feciori!...
Din cocoane dezmierdate,
Ies neveste supărate!”

Relația dintre mamă și fătul ei este, poate, cea mai profundă din univers! A te mădări și a fi dezmierdată sunt cele două stări afective deosebite, două reminiscențe materne, care au rezonanță până la maturitate, deoarece mama rămâne uluită de participarea ei la procreare și că, prin aceasta, poartă, duce, mai departe, lumea lui Dumnezeu.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.