• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 21 Septembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 5 Iulie , 2021

O istorie ilustrată a orașului Baia Mare: 1800-1950

(Urmare din paginile 2-3)

În anul 1919 Liceul de băieți „Gheorghe Șincai”și-a început activitatea în imobilul situat pe str. Crișan (sediul Gimnaziului Superior Regal Maghiar de Stat, instituție care se înființase în 1887, prin transformarea Gimnaziului catolic). Ulterior, liceul s-a mutat în sediul Școlii primare de Stat nr. 1, pe str. Regele Ferdinand (azi, Gheorghe Șincai) unde funcționează și astăzi, sub titulatura Colegiul Național „Gheor­ghe Șincai”.
Viața economică a orașului a cunoscut în această perioadă importante transformări. În domeniul mineritului, proprietățile care au aparținut Direcției Minelor Baia Mare au intrat în proprie­tatea statului român (1919), fiind administrate, până în aprilie 1920 de Consiliul Dirigent din Ardeal, apoi de către Regia Întreprinde­rilor Miniere și Metalurgice ale Statului din Ardeal (RIMMA), oraganizată în cadrul Ministerului Industriei și Comerțului. De Direcția Minelor Baia Mare au aparținut exploatările miniere Valea Roșie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuț, Rodna Ve­che, Roșia Montană și Săcărâmb, precum și Uzinele metalurgice Firiza de Jos și Zlatna. Această organizare, cu mici modificări a fost menținută până în anul 1948.
Pregătirea profesională se realiza în cadrul Școlii Miniere a Statului, al cărei director (și profesor de fizică și metalurgie) a fost inginerul Alexandru Iancu, perso­nalitate implicată în viața co­mu­nitară și din perspectiva de di­rector al Direcției Minelor (1919-1931), dar și de primar al orașului Baia Mare (iunie 1934-aprilie 1935). În anul 1937 insti­tuția se transformă în Școala de Conductori Tehnici Minieri și Chimico-Metalurgi, pentru care s-a construit (1934-1940) impozantul edificiu din actuala Piață a Revoluției din Baia Mare (imobilul avea să servească, în perioda 1955-1970, ca sediu al Sfatului Regional Maramureș, respectiv al Consiliului Popular Județean; a avut iarăși funcțiune educațională ca Institut de Subingineri, iar apoi a fost sediul Centralei Minelor, cu diversele denumiri ale acesteia, ultima find Compania Națională REMIN).

Pe lângă minele statului existau și proprietăți miniere particulare, cu capital românesc și străin, precum Societatea „Petroșani” Baia Mare, Societatea minieră „Au­rum” Va­lea Borcutului, Societa­tea mi­nieră „Coroana de Aur” Nistru, Societatea franceză de mine de aur din Transilvania-Băița, Societatea minieră „Matei” Baia Sprie.

O premieră s-a înregistrat în anul 1925, când a început să funcțio­neze prima instalație de afinare a metalelor prețioase din România, în subordinea și în incinta Direc­țiunii Minelor și Uzinelor Statului Baia Mare care, după intervențiile de retehnologizare și amplificare din anul 1933, a devenit una dintre cele mai moderne din Europa. Instalațiile au funcționat în acele spații până în anul 1967, când au fost puse în funcțiune noile instalații din cadrul Uzinelor meta­lurgice Phönix. O parte a vechilor instalații și utilaje au fost duse în noua locație, dar o mare parte dintre ele au rămas, fiind păstrate in situ, încorporate astăzi în patrimoniul și în spațiile administrate de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. Acestea pot fi văzute în cadrul expoziției permanente „Minerit și civilizație în Maramureș”.

Criza economică declanșată în anul 1929 s-a resimțit puternic și în Baia Mare. Reducerile salariale, concedierile, venite peste condi­țiile grele de trai, mai ales în domeniul mineritului, au marcat puternic cea mai mare parte a lucrătorilor și a familiilor acestora. Pe de altă parte, aceste realități economice nu au constituit o piedică în declararea orașului ca stațiune climatică (1930), fapt care i-a adus numeroase beneficii și o binemeritată notorietate publică.

Demersurile autorităților locale băimărene pentru dobândirea sta­tutului de stațiune au fost inițiate în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban (cleric greco-catolic, ctitorul bisericii si­tuată pe str. Vasile Lucaciu și ridicată la rangul de catedrală a Episcopiei Greco-Catolice a Mara-mu­­reșului cu reședința la Baia Mare, înființată în anul 1930). În conformitate cu Regulamentul instituțiilor hidro-minerale și climatice, orașul Baia Mare trebuia să îndeplinească o serie de con­diții.
În primăvara anului 1930 (24 mai) Primăria orașului a înaintat un amplu memoriu către Ministerul Sănătății, expunând motivele pentru care solicita încadrarea locali­tății Baia Mare în categoria sta­țiu­nilor climatice, din care reți­nem concluzia: „Orașul Baia Mare, cu un trecut istoric, cu o poziție romantică, este una dintre cele mai frumoase și admirabile regiuni ale României și se prezintă ca o frumoasă grădină împrejmuită din toate părțile de păduri și văi adorabile (...) Clima dulce, locurile frumoase și pitorești, văile minunate descrise în puține cuvinte și mai ales poziția orașului nostru cu aerul său dătător de viață și apa bună îi dau caracterul de loc climatic.”
Demersul a fost încununat de succes, la data de 16 iunie 1930 orașul Baia Mare fiind declarat stațiune climatică. Conform legislației în vigoare, statutul de stațiune a fost acordat condiționat, oficialitățile locale urmând să demonstreze factorilor de decizie de la București că orașul Baia Mare putea să îndeplinească toate condițiile ne­ce­sare pentru a fi considerată stațiune climatică, definitiv și necondiționat.Astfel, în perioada imediat următoare, au fost inițiate procedurile necesare. Una dintre acestea și printre cele mai importante a fost stabilirea purității apei de băut furnizate locuitorilor ora­șu­lui. Serviciul Sanitar Orășenesc Baia Mare a trimis mostre de apă la laboratorul de bacteriologie și chimie din Satu Mare.

Rezultatele au atestat faptul că uzina de apă deservea populației apă de băut „curată, moale, lipsită de bacterii și elemente străine, din izvoare închise din muntele Gutin, prinse la o depărtare de 27 km și conduse prin rețea de țevi de fontă subterane”.
Ultimii ani din deceniul patru al secolului XX au însemnat și declinul stațiunii climatice Baia Mare. Situația politică internă complicată, marcată de instaurarea, în anul 1938, a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, noua legislație adoptată în diferite domenii au contribuit la această situație. Având la bază prevederile noii legi administrative, autori­tățile de la București au hotărât re­trogradarea stațiunii climatice Baia Mare, de la stațiune de interes ge­neral la stațiune de interes local, stârnind revolta autoritățile locale și a presei.

Perioada interbelică

În perioada mai 1919-septembrie 1940, un număr de 17 persoane (Victor Man, Gheorghe Popovici, Camil Pop, Iuliu Filep, Anton Turcu, Alexiu Pocol, Victor Pop de Băsești, Alexandru Breban, Ioan Corneliu Bohățiel, Alexandru Manu, Augustin Dragoș, Alexandru Iancu, Aurel Nistor, Romul Ciontea, Zeno Barbul, Gheorghe Nițescu, Alexandru Rakoczi-Filip) s-au aflat la conducerea municipalității, mandatele lor fiind mult mai scurte, comparativ cu cele ale primarilor din perioada 1848-1918. Totuși, mulți dintre ei au avut viziune și, împreună cu membrii consiliului comunal, au luat măsuri prin care comunitatea băimăreană a beneficiat de ample lucrări publice (reparații de străzi, de poduri, amenajări de parcuri), care au schimbat radical aspectul orașului. Veniturile realizate din activitățile economice au permis continuarea procesului de urbanizare, aceasta însemnând străzi pietruite, apă curentă, canalizare, electricitate, sistematizare urbană, curățenie.
Spre exemplu, în timpul mandatului de primar al lui Alexiu Pocol (1927-1928), s-au asfaltat trotuarele în piața centrală, pentru ca, în perioada imediat următoare, aceasta să se transforme, din vechi loc de desfășurare a târgurilor, într-un frumos spațiu verde, de promenadă.
Elita băimăreană a inițiat demersuri pentru validarea orașului și din perspectivă administrativă, reușind să impună, prin legea de unificare administrativă din 1925, ca Baia Mare să fie declarată, începând cu data de 1 ianuarie 1926, reședința județului Satu Mare. Municipalitatea băimăreană a luat în discuție, în toamna anului 1926, accesarea unui credit în valoare de 70 de milioane lei pe o durată de 25 de ani, de la o bancă londoneză, suma urmând să fie utilizată pentru diverse lucrări edilitare, între care și transformarea sediului primăriei în prefectură (estimată la 5 milioane lei), respectiv a fostului gimnaziu în primărie (costul estimativ fiind de 4 milioane lei).
Tot în acea perioadă, în contextul unor proiecte de dezvoltare a orașului, au fost unite, din punct de vedere administrativ, comunele urbane (termen utilizat în legislația vremii pentru orașe) Baia Mare și Baia Sprie, respectiv comunele rurale Tăuții de Sus și Ferneziu, localități care, de altfel, au avut o istorie aproape comună din multe puncte de vedere, vreme îndelungată. Acest episod administrativ a luat sfârșit în ianuarie 1929, revenindu-se la situația dinainte de 1926.  
Din perspectivă demografică, remarcăm creșterea populației orașului, comunitatea băimăreană fiind multietnică și multiconfesională. Astfel, conform recensământului realizat în anul 1930, orașul Baia Mare avea 13.856 locuitori din care 6.284 români, 2.977 maghiari, 1.927 evrei și 826 germani, alte etnii (precum sârbi, ruteni, ruși) fiind în număr restrâns.
La nivelul populației românești, observăm că aceasta aparținea, din punct de vedere confesional, cultului greco-catolic (6.045) și ortodox (229). Cel din urmă (deși majoritar la nivelul României era minoritar în oraș și în zonă) și-a constituit, în anul 1921, prima parohie și a obținut de la municipalitate (anul următor), sala de sport a fostului gimnaziu băimărean, pe care, prin lucrări care au presupus construirea unui turn-clopotniță și alte lucrări, a reușit să o transforme în biserică, având hramul „Sf. Nicolae” (1926), sfințită la 8 septembrie 1929.

În anul 1950 a fost adoptat mo­delul sovietic privind regionali­zarea și raionarea adminis­trativ - economică a teritoriului Republicii Populare Române, Baia Mare devenind reședința Regiunii Baia Mare (denumită ulterior Mara­mureș) care îngloba teritoriile
fostelor județe Maramureș și Sătmar, zona Lăpușului (din vechiul județ Solnoc-Dăbâca / Someș) și partea nordică a județului Sălaj. Va urma.

 


 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.