• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 21 Septembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 5 Iulie , 2021

O istorie ilustrată a orașului Baia Mare: 1800-1950

În ultimii ani s-a vorbit despre importanța orașului Baia Mare în contextul unei posibile regionalizări. S-a spus că municipiul de pe Săsar este un oraș care s-a dezvoltat după industrializarea comuniștilor. Că înainte a fost un orășel, că nu a reprezentat mare lucru, că alte orașe din vecini au fost mai importante. Astfel de opinii, multe rău­voitoare, nu pot fi combătute decât cu argumente istorice. Baia Mare a fost un oraș important și a avut vocație de capitală regională. Baia Mare a avut o viață economică susținută, o viață culturală importantă. Una peste alta Baia Mare a fost și este un oraș frumos, important, dezvoltat armonios în decursul anilor, a zecilor de ani, a sutelor de ani.

De aceea, minunatul nostru săptămânal a început să publice o serie de materiale în care să redescoperim adevărata față a orașului Baia Mare.
În acest demers am avut un partener deosebit în Muzeul de Istorie și Arheologie din municipiu. Colectivul de specialiști ai muzeului a publicat o carte deosebită de mărturii documentare. „O istorie ilustrată a orașului Baia Mare 1800-1950”, este lucrarea coordonată de Viorel Rusu și Lucia Pop. În cele peste 100 de pagini sunt prezentate momente importante ale Băii Mari, din punct de vedere economic, cultural, social. Textele sunt însoțite de fotografii aflate în patrimoniul muzeului.
Vom prezenta și noi date și in­for­mații, fotografii din această lucrare cu mențiunea că trebuie vizitat muzeul și văzut colecțiile pe care le  are.
De asemenea trebuie să privim cu alți ochi orașul deoarece are o istorie interesantă. Orașul Baia Mare trebuie prețuit, iubit pen­tru ce a fost și pentru ce poate fi.

La cumpăna secolelor XVIII-XIX, orașul Baia Mare a trecut prin importante transformări care anunțau o nouă etapă în evo­luția sa, corespunzătoare conjuncturii politice și noilor tendințe de urbanizare și modernizare. Statutul juridic de oraș liber regal, obținut în prima jumă­tate a secolului XIV, s-a menținut până în deceniul șapte al secolului XIX (1876), când Baia Mare a pierdut drepturile de „autoguvernare” pe care le avusese timp de mai bine de șase secole.
Schimbările de substanță petrecute în cadrul societății central europene s-au făcut simțite și în orașul de la poalele munților Gutâi, vechiul plan al orașului medieval, având forma unei inimi ușor alungite, fiind păstrat în linii mari, deși, în mod evident, orașul începuse, cu ceva timp înainte (în jurul anului 1800), să iasă din tiparele medievale, depășind cu mult vechea sa centură de apărare.
Orașul Baia Mare, înconjurat de o zonă în care locuia o populație majoritar românească și cu o creștere numerică a românilor în interiorul său, mai ales din secolul al XVIII-lea, a devenit treptat un important centru de manifestare a aspirațiilor și a luptei pentru drepturi social-economice și politice.

Un alt element de continuitate din perioada anterioară, medievală, a fost menținerea privilegiului de a bate monedă, respectiv funcțio­narea Monetăriei (atestată documentar în anul 1411), în aceeași locație cu Inspectoratul Superior Minier (înființat în anul 1748). Ultima emisie monetară la Baia Mare a fost în anul 1851. Sigla „G”, însemn al monetăriei băimărene încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, este gravată în acest an pe ultimele monede (3 kreutzeri) emise de Monetăria din Baia Mare.
După mai bine de 400 de ani, activitatea monetăriei a încetat în urma unui puternic incendiu, în anul jurul anului 1864.

Mineritul a rămas în continuare cea mai importantă activitate economică a orașului, cunoscând însă o serie de schimbări tehnolo­gi­ce și organizatorice. Este de remarcat faptul că s-au continuat lucrările miniere mai vechi, s-au luat măsuri de eficientizare a acestora, cum ar fi cele de la Dealul Crucii unde, spre exemplu, în anul 1864 a fost instalată o pompă pentru evacuarea apei din subteran. De asemenea, au fost repornite unele exploatări oprite temporar, precum cele de pe Valea Roșie (1831) și s-au făcut noi investiții, deoarece a crescut simțitor renta­bilitatea exploatărilor din zonă.

Atribuțiile Inspectoratului Superior Minier (Inspectorat Oberamt) au fost preluate și mult lărgite în secolul XIX, odată cu moderni­zarea întregului aparat al statului, de către Direcția Regală a  Minelor din Baia Mare, care era a doua instituție de agest gen din Ungaria, făcând parte din Ministerul de Finanțe. Pe lângă această structură, la Baia Mare a funcționat Căpită­natul minier, în a cărui rază de activitate intrau opt județe.
În subor­dinea Direcției Minelor, pe lângă unitățile aparținătoare fostului Inspectorat au mai fost incluse: Oficiul minier și Topitoria din Rodna Veche, Oficiul minier și Topitoria din Băiuț, minele din Ilba, Valea Borcutului și Șuior. Să amintim și grija pentru pregătirea personalului specializat, realizată la Școala Minieră (înființată în anul 1864 la Baia Mare și care s-a mutat în anul 1873 la Baia Sprie, instituția a fost mult timp singura școală de profil din Transilvania).

Existau și mine particulare, un do­cument din anul 1865 menționând Mina „Pocol” Valea Borcutului, Minele „Galbenă” și „Aurora” (ambele în localitatea Nistru), Mina „Nepomuc” Herja, Mina „Francisca” Ferneziu, Mina „Sf. Ioan Evanghelistul” Valea Roșie.

Secolul XIX a marcat sfârșitul unei lungi perioade în care, ca oraș liber regal, Baia Mare a beneficiat de privilegii specifice, care i-au configurat o identitate aparte în raport cu alte așezări urbane transil­vănene. S-au accentuat simțitor tendințele de urbanizare și mo­dernizare ale orașului. Populația a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820, la 4.250 în anul 1842, respectiv la 9.089 în anul 1896. Comunitatea băimăreană a fost de timpuriu receptivă la noua invenție,  astfel că primele fotografii cu aspecte din oraș au fost executate în jurul anilor 1850-1860. Astfel, amintim câteva elemente noi care se regăsesc în imaginile de altădată și au marcat transformările prin care a trecut orașul.

Turnul Sfântul Ștefan, element de continuitate din vechea configu­rație medievală a orașului, cunoaș­te unele modificări în contextul lucrărilor de reabilitare demarate în urma unui incendiu de proporții, în perioada 1888-1889. Înaintea acestor intervenții turnul avea un acoperiș de tranziție, simplu, în patru ape, cu o cruce în vârf, iar după finalizarea acestora, registrul terminal primește configurația de astăzi.

În piața centrală (Centrul Vechi), în anul 1874 a fost finalizată, ulterior modernizată, Casina Hotelului „Ștefan”. În 1905, un incendiu de mari proporții a afectat acest edificiu, împreună cu alte clădiri din vecinătate. Pe acel loc a fost construit un nou edificiu care a fost finalizat în anul 1910, cu destinația de hotel, dar și cu alte funcțiuni (restaurant, cofetărie, berărie, sală de recepție, sală de teatru și cinematograf) într-o structură arhitec­turală care se păstrează până azi (a avut diverse denumiri, precum „Ștefan”, „Ștefan Vodă”, „Mine­rul”).

În ianuarie 1909 s-au aprins primele becuri electrice în oraș (datorită unui contract încheiat cu Uzinele Ganz), iar în seara revelionului din 1910, în incinta noului hotel s-a deschis primul robinet cu apă potabilă din noua conductă care aproviziona orașul cu apă de la „Trei Izvoare” din Baia Sprie, în același an 1910 fiind introduse în oraș primele linii telefonice. Oaspeți de seamă ai urbei au bene­ficiat de serviciile acestui hotel, în incinta căruia se desfășurau deseori reprezentații teatrale sau expo­ziții de pictură băimăreană. Emblematice sunt și alte edificii din vechea configurație arhitec­to­nică a orașului, care sunt astăzi mărturii prețioase ale tumultoasei sale vieți economice, spirituale și culturale.

Baia Mare a fost legată la rețeaua de căi ferate prin inaugurarea liniei Satu Mare-Baia Mare (1884), ur­mată de Baia Mare-Jibou (1889), cu continuare până la Dej.
În anul 1888 s-a dat în folosință gara, iar rețeaua de căi ferate s-a extins cu liniile de interes local Baia Mare-Baia Sprie (finalizată în anul 1905) și Baia Mare-Ferneziu (1906), cu prelungire până la stația Firiza de Jos.
În preajma Primului Război Mondial s-a construit Fabrica de Acid Sulfuric și Sulfat de Cupru, antreprenori fiind frații Weiser; mai târziu aceasta va deveni Combinatul Metalurgic „Phöenix”. În plan industrial remarcăm apariția fabricilor de cherestea (una pe strada Fierăstrăului, alta pe locul actualului Cinematograf „Dacia”), dar și modernizarea morilor de apă din oraș, care încep să utilizeze valțuri și motoare Diesel.

Pe segmentul edilitar notăm construirea unor imobile cu funcțiuni educaționale și ecleziastice, precum localul Școlii Civile de Fete (1892), Sinagoga (1896), Biserica greco-catolică cu hramul „Ador­mirea Maicii Domnului (1909), localurile a nu mai puțin de trei școli elementare în anul 1910 (printre care și imobilul școlii de pe strada Sătmarului de atunci, actualul sediu al Colegiului Național „Gheorghe Șincai”), toate aducând noi elemente de identitate urbană. În 1911 s-a dat în funcțiune clădirea nouă a Școlii de Pictură și mai multe ateliere particulare.

În contextul dobândirii drepturilor referitoare la egalitatea în fața legii și la garantarea libertății religioase, intelectualitatea românească din Baia Mare a întreprins, începând cu 1850, eforturi susținute pentru înființarea unui gimnaziu propriu, demersul fiind respins de către autorități. Numărul mare de elevi români care frecventau cursurile Gimnaziului romano-catolic (spre exemplu, în anul 1857, din totalul de 114 elevi înscriși în clasele I-IV, 62 erau români, 51 maghiari și unul german) a constituit argumentul decisiv pentru înființarea, în anul 1862, a unei catedre de lim­ba română la Gimnaziul amintit. Faptul a fost stimulativ, numărul elevilor români sporind constant: 123 din totalul de 212 elevi, în anul școlar 1868-1869, 103 ro­mâni din totalul de 180 elevi absolvenți ai claselor I-IV în anul școlar 1873-1874. În cadrul Gimnaziului a funcționat, între anii 1869-1877, Societatea de lectură a elevilor români, înființată de către profesorul Ioan Pop, titularul cate­drei de limba română și Mihai Lucaciu, cantor și învățător ro­mân, la solicitarea elevilor Ioan Bud, Paul Demian, Demetriu Pecu­rariu, Iuliu Pop și Vasiliu Rusu.
Unul dintre cele mai importante evenimente culturale din această perioadă a fost înființarea Școlii de pictură de către Simon Hollósy (1857-1917), în anul 1896. Acesta (care întemeiase cu zece ani înain­te o școală liberă de pictură la Mün­chen) a găsit la Baia Mare (con­dusă atunci de primarul Thurmann Olivér) me­diul prielnic pentru creionarea și instituționalizarea unei noi viziuni artistice. 237 de artiști din Europa, America și Asia au participat la Școala de vară de pictură organizată de Hollósy până în anul 1901, din anul următor activitatea fiind continuată de Școala Liberă de Pictură (1902-1927), care s-a bucurat de la început de o largă participare internațională. Școala Liberă de Pictură a fost fondată de János Thorma (1870-1937), Károly Ferenczy (1862-1917), István Reti (1872-1945) și Béla IványiGrünwald (1867-1940), orașul, cu aspectul său medieval, cu împrejurimile de rară frumusețe naturală, oferind condițiile prielnice pentru dezvoltarea unei adevărate mișcări artistice. Hollósy, împreună cu ucenicii săi, au produs o ruptură în orientarea conservatoare, în rigiditatea academismului și au dat naștere unei mișcări moder­niste, al cărui centru se afla la Baia Mare.
Nu întâmplător, Baia Mare a devenit orașul cel mai pictat din Europa Centrală și de Est.Tot atunci au luat naștere primele reședințe ale artiștilor, în anul 1898 Primăria decizând construirea unui număr de opt ateliere, primele două dintre acestea fiind finalizate în anul 1904, finan­țarea fiind asigurată de resurse provenind din impozite locale pe băuturi alcoolice. În anul 1911 au urmat alte două clădiri, toate acestea formând Colonia Pictorilor, element important de identitate urbană.

Reluând firul evoluției istorice a orașului, constatăm că intrarea României în război, în vara anului 1916, de partea Antantei, a însemnat amplificarea luptei românilor pentru desăvârșirea unității naționale. Astfel,  preotul greco-catolic Vasile Lucaciu, supranumit „Leul de la Șișești” (1852 -1922) și George Pop de Bă­sești (1835-1919), sunt doi dintre reprezentanții remarcabili ai elitei românești care au pregătit, prin demersurile lor, marile evenimente naționale ce au culminat cu actul plebiscitar din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, prin care s-a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișa­nei, Sătmarului și a Maramu­reșului cu România.
Treptat, orașul Baia Mare s-a integrat în viața politică, econo­mică și culturală a României Mari.
Printre primele măsuri luate de noua administrație locală au fost cele care au vizat cultura și educația. Astfel, s-au pus bazele învățământului românesc, inclusiv a celui mediu, au apărut publicații periodice în limba română și s-au dezvoltat aso­cia­ții și societăți culturale, elemente de identitate deosebit de importante pentru oraș.

(Continuare în paginile 4-5)

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.