• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 20 Mai 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 9 Mai , 2014

Ludovic al XV-lea. Regele cel trândav

La 10 mai 1774, s-a stins din viaţă regele Ludovic al XV-lea. A fost unul dintre cei mai iubiţi regi ai Franţei, cu toate că a fost unul dintre cei mai inactivi, egoişti, leneşi, blazaţi şi trândavi suverani pe care i-a avut Franţa în toată istoria sa. 

 
 

Cel care avea să devină rege al Franţei sub numele de Ludovic al XV-lea s-a născut la 15 februarie 1710. La naştere a primit titlul de duce de Anjou. Copilul destinat să domnească timp de cincizeci şi cinci de ani peste Franţa a trecut aproape neobservat în primii săi ani de viaţă; era atât de plăpând încât toţi îşi imaginau că nu va avea multe zile de trăit. În anul 1712, când, pe neaşteptate, părinţii lui, ducele şi ducesa de Burgundia au murit răpuşi de variolă, acest copil a devenit moştenitorul tronului. Trei ani mai târziu, Ludovic al XV-lea a fost uns rege al Franţei.

 

Obişnuit să fie adulat şi răsfăţat peste măsură, egoist datorită puterii, leneş şi încăpăţânat, Ludovic a devenit un adolescent tăcut şi blazat, care fugea de supravegherea gărzilor, tot aşa cum, mai târziu, nu va agrea ceremoniile şi servilismul de la curte, pentru a căuta să se distreze în alt mod: sculptând în lemn, cosând, mulgând vacile sau jucându-se cu dulăii săi. Ajuns la maturitate, şi-a sublimat acest instinct prin vânătoare, dar reminiscenţele lui se găsesc în maniera sa glaciară şi dură de a se purta cu tinerele femei educate special la Parc-aux-Cerfs ca să-i devină metrese, imediat după utilizare.

Cu toate acestea, conduita sa faţă de prieteni trăda o anumită sensibilitate sfioasă şi chiar un soi de consideraţie.

 

Ludovic al XV-lea avea o minte ageră, care ar fi putut să exceleze, dacă ar fi fost susţinută de caracter. Pe toţi îi uimea cu memoria sa şi cu inteligenţa sa vie. Deşi prefera, fireşte, să se joace, mai curând decât să studieze, a ajuns să aibă o bună educaţie, îndeosebi în domeniul limbii latine, al matematicii, al istoriei, al botanicii şi al artelor militare.

Tânărul rege era înalt, subţire, dar avea umeri largi, un chip frumos, păr blond şi buclat; mareşalul de Richelieu îl numea „cel mai frumos băiat din tot regatul său”. René-Louis d’Argenson îl compara cu Eros. Se zice că femeile se îndrăgosteau de el la prima vedere.

În 1722, atunci când s-a îmbolnăvit, întreaga Franţă s-a rugat pentru sănătatea lui, iar când s-a însănătoşit, întreaga Franţă a plâns de bucurie. Acest popor care suferise atât de mult din cauza regilor săi se bucura din tot sufletul la gândul că acest tânăr se va căsători în curând şi va avea un fiu care să continue nobila dinastie.

 

Ludovic fusese logodit în 1721, la vârsta de unsprezece ani, cu Maria-Ana-Victoria, fiica lui Filip al V-lea al Spaniei, o copilă de numai doi ani, care fusese adusă la Paris, şi care aştepta să devină nubilă. Doamna de Prie a considerat că îşi va consolida poziţia şi influenţa dacă va reuşi să determine anularea acestei uniuni şi să-l convingă pe Ludovic al XV-lea să o ia de soţie pe Maria Laczinska, fiica regelui detronat al Poloniei. Şi aşa s-a şi întâmplat. Infanta a fost trimisă înapoi în Spania, în 1725, insultă pe care curtea spaniolă nu o va ierta niciodată. Regele Franţei s-a căsătorit prin procură, la Strasbourg, pe 15 august 1725. Nunta a vut loc abia pe 5 septembrie, la Fontainebleau. Ludovic al XV-lea avea cincisprezece ani, iar soţia lui, douăzeci şi doi.

Regele, care nu manifestase până atunci nici un fel de interes faţă de femei, s-a trezit parcă la viaţă în faţa modestei sale soţii. O vreme, viaţa lor a fost o frumoasă poveste de dragoste. Regina i-a dăruit zece copii în doisprezece ani. Cu timpul, relaţia lor s-a răcit.

 

Uneori, regele lucra şi acţiona cu simţ de responsabilitate, în deplină înţelegere cu miniştrii săi. De cele mai multe ori, le delega atât autoritatea, cât şi responsabilităţile sale, se întâlnea arareori cu ei, îi contrazicea şi mai rar, şi semna, când şi când, decrete contradictorii propuse de oameni de stat rivali, care împărtăşeau opinii politice diferite. Fugea de eticheta plictisitoare de la curte, preferând compania câinilor şi a cailor săi ori partidele de vânătoare; atunci când nu vâna, curtea declara: „Astăzi regele nu face nimic.” Deşi nu era lipsit de curaj, nu era pasionat de război şi prefera aventurile amoroase în locul tranşeelor.

Pentru un timp, regele cel trândav s-a trezit din letargia în care se complăcea. În 1743, Ludovic al XV-lea şi-a făcut cunoscută intenţia de a guverna singur, precum făcuse şi Ludovic al XIV-lea. Din păcate, era total diferit de străbunicul său. Era leneş, nepăsător şi egoist. Viaţa sa pare să se fi scurs într-un total plictis. Spre deosebire de înaintaşul său, nu-i plăcea fastul de la curte şi s-ar fi mulţumit foarte bine cu felul de viaţă al unui simplu particular. Distracţia lui favorită a rămas vânătoarea.

Deşi regina nu avea decât o prea slabă influenţă asupra lui, în schimb era gata să le asculte pe fiicele lui, foarte evlavioase, în jurul cărora se grupa partidul bigoţilor. Este posibil ca Ludovic al XV-lea, rămas credincios şi când se deda celor mai deşănţate excese, să-şi fi pus speranţele în virtuţile lor pentru a-şi răscumpăra propriile păcate.

De cealaltă parte se aflau favoritele. Ducesa de Chateauroux ar fi vrut să-l smulgă pe rege din indolenţa lui obişnuită, dar după moartea ei a fost înlocuită de faimoasa marchiză de Pompadour, care aproape că a domnit din 1745 până în 1764.

 

Până în 1743, cardinalul de Fleury a avut un rol important în conducerea regatului. Aceasta a fost perioada cea mai paşnică şi mai prosperă a domniei lui Ludovic al XV-lea. După pierderile umane şi financiare suferite de Franţa la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, conducerea lui Fleury a fost considerată de istorici ca o perioadă de „recuperare”.

Este greu de determinat cât a contribuit regele la deciziile luate de Fleury, însă suveranul l-a susţinut cu siguranţă pe cardinal împotriva intrigilor de la curte şi a conspiraţiilor curtenilor.

Fleury a stabilizat moneda franceză şi a reuşit să echilibreze bugetul în anul 1738. Franţa a construit în acea perioadă o reţea de drumuri naţionale, cea mai modernă şi extinsă reţea de drumuri din lume.

 

Medierea Franţei în războiul dintre Sfântul Imperiu Roman şi Imperiul otoman a dus la semnarea Tratatului de la Belgrad în septembrie 1739, care a favorizat Imperiul otoman, aliatul tradiţional al francezilor împotriva habsburgilor. Ca urmare, în 1740, Imperiul otoman a reînnoit capitulaţiile franceze, moment care a marcat supremaţia comercială franceză în Orientul Mijlociu. Cu aceste succese, prestigiul lui Ludovic al XV-lea a atins cel mai înalt punct.

Ludovic al XV-lea a suferit în această perioadă două influenţe contrare şi aici se află originile incoerenţele politicii lui. Cum nu mai exista prim-ministru, fiecare ministru făcea politica lui personală, până îl alunga de la putere o intrigă de la curte. Este una dintre fatalităţile istoriei francezilor că Ludovic al XV-lea nu a fost omul pe care îl cereau împrejurările.

 

În 1744, Franţa a reluat în forţă războiul împotriva Austriei. Francezii au învins la Courtrai, la Ypre şi la Furnes. Slăbit după o boală, Ludovic al XV-lea s-a alăturat armatei sale care a pătruns în Germania şi a asistat la cucerirea oraşului Freisburg-im-Breisgau. Regele s-a întors la Versailles în luna noiembrie.

În 1748, s-a semnat pacea de la Aachen. În coloniile de peste Atlantic şi în India a continuat conflictul cu Anglia.

În anul 1757, regele a fost atacat cu un cuţit de Robert Damiens, dar asasinatul nu a reuşit. Atentatorul a fost condamnat la moarte şi executat.

Ludovic al XV-lea considera că, în condiţiile în care un conflict continental părea inevitabil, alianţa sa cu Austria, ea însăşi aliată cu Rusia, părea o contrapondere indispensabilă la alianţa anglo-prusacă. Prin tratatul de la Jouy-en-Josas, semnat la 1 septembrie 1756, Franţa şi Austria îşi făgăduiau reciproc sprijinul unei forţe de 24.000 de oameni în cazul în care una dintre părţi ar fi atacată de o terţă putere.

 

Eşecurile francezilor pe mare şi în colonii demonstrau că însuşi sistemul de guvernare nu se mai adapta noilor realităţi. Numai o politică de reforme radicale puteau să salveze monarhia şi ţara.

Chestiunea nici nu mai conta în a şti dacă aceste reforme se vor produce, ci dacă monarhia va avea forţa să le impună peste capul claselor privilegiate. Nobilimea şi clerul înalt formau curtea, interpunând un ecran între rege şi naţiune. Pentru a vedea realitatea, Ludovic al XV-lea ar fi trebuit să sfâşie această pânză lucitoare. Regele nu a avut niciodată energia sau voinţa reală de a o face. Parisul a devenit, în timp, ostil curţii de la Versailles.

La 10 mai 1774, Ludovic al XV-lea s-a stins din viaţă, fără să ştie că francezii nu-l mai iubeau.  

 
 

Omnipotenţa însoţită cu incompetenţa

 

S-au luat toate măsurile de precauţie pentru ca acest copil să nu fie niciodată capabil să domnească. Guvernanta lui, doamna de Ventadour, tremura pentru sănătatea fragilă

a băiatului şi îl apăra de orice intemperie, care ar fi putut, de fapt, să îl călească.

Un confesor iezuit i-a insuflat un respect nemărginit pentru Biserică.

Fleury a fost un perceptor curtenitor şi indulgent şi a socotit că ar fi fost o adevărată

binecuvântare pentru Franţa să aibă un rege care să nu facă nimic. Mareşalul de Villeroi, profesor particular al copilului, i-a administrat o altă otravă, cu efecte contrarii; conducându-l spre o fereastră a Palatului Tuileries, de unde să primească ovaţiile mulţimii, i-a spus:

„Priviţi, stăpâne, toată această mulţime şi tot acest popor sunt ale dumneavoastră.

Toţi vă aparţin, sunteţi stăpânul lor.” Omnipotenţa se însoţea astfel cu incompetenţa.

 
 
Şedinţa flagelării
 

În 1776, într-o şedinţă faimoasă, care a fost supranumită şedinţa flagelării, Ludovic al XV-lea a definit astfel, în faţa Parlamentului, principiile monarhului: „Numai în persoana mea sălăşluieşte puterea suverană; numai de la mine tribunalele mele îşi trag existenţa şi autoritatea; numai mie îmi aparţine puterea legislativă, care nu depinde de altcineva şi nu se împarte cu altcineva; ordinea publică întreagă emană de la mine, precum şi drepturile şi interesele naţiunii, din care se îndrăzneşte a se face un corp separat de monarh, sunt neapărat unite în mâinile mele şi nu stau decât în mâinile mele.”

 
 

Un incredibil serai

 

Undeva, într-un colţ retras de la Versailles, exista un mic conac, amenajat astfel încât să adăpostească una sau două tinere, însoţite de doamnele lor de companie, care aşteptau acolo momentul în care Ludovic al XV-lea avea să le primească în apartamentele sale private sau să le viziteze personal acolo, deghizat de obicei în conte polonez.

Dacă vreuna dintre ele rămânea însărcinată, primea o pensie între 10.000 şi 100.000 de livre pentru a-şi putea găsi un soţ în provincie, iar copiilor născuţi în aceste condiţii li se asigura o rentă de aproximativ 1.000 de livre pe an. Deşi doamna de Pompadour, cea mai celebră dintre amantele lui Ludovic al XV-lea, ştia de existenţa acestui incredibil serai, nu a fost prea afectată. Nefiind câtuşi de puţin dispusă să se lase înlocuită de o amantă de origine nobilă, care ar fi alungat-o de la curte, a preferat ca poftele depravate ale regelui să fie satisfăcute de tinere de condiţie socială joasă şi cu ambiţii modeste.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.