Jenant, mișeilor! / Să fii Om!

Am avut onoarea şi binecuvântarea de a cunoaşte mulţi oameni valoroşi de la care am învăţat, ca într-un
puzzle, care sunt trăsăturile care di­fe­ren­­ţiază un  „Om” de un „individ”.
Cu fiecare om deosebit pe care l-am cunoscut mi s-a „cimentat” şi mai mult în minte ideea că măreţia unui om e direct proporţională cu gradul de smerenie şi modestie la care acesta poate coborî. Iar, dintre toţi, ÎPS Justinian a fost cel care s-a înălţat sufle­t­eşte cel mai sus, smerindu-se pe sine şi ridicându-i pe ceilalţi. Să ai tăria de a te vedea pe tine păcătos, când eşti un exemplu de moralitate şi credinţă şi de a-i numi pe ceilalţi „sfinţi”; să fii Arhiepiscop şi să-ţi păstrezi curăţenia şi modestia unui ţăran simplu şi, mai ales, să slujeşti lui Dumnezeu şi oamenilor 95 de ani şi în loc să te lauzi cu efortul depus, să te întrebi dacă nu cumva puteai face mai mult, te ridică, însă, dincolo de statutul de „Om”, spre cel de sfânt. ÎPS Justinian a atins, cu sigu­ranţă, sfinţenia în viaţa sa pămân­tească, păstrându-şi totodată trăsă­turile unui om jovial, cald, deschis, pentru a ne demonstra încă o dată că sfinţii coboară uneori din icoane, între oameni. Iar atunci când o fac nu sunt nici închistaţi, nici duri, nici mohorâţi, nici aspri, ci veseli ca un suflet de copil.
Deşi sever cu sine, ÎPS Justinian a ştiut mereu să fie îngăduitor cu ceilalţi. Deşi înţelept, nu se considera niciodată atotştiutor şi nu obosea pe nimeni cu sfaturi. În schimb, îi copleşea pe toţi cu dra­goste şi încredere, iar toate acestea te obligau să asculţi îndemnul pe care ţi-l transmitea discret: „Să fii Om!”.