Jenant, mișeilor! / Cât e ceasul?

Povestea mediatică de tip can-can despre ceasul de lux al primarului din Fărcașa nu e despre clasa politică, nici măcar despre starea presei, e despre metehnele societății noastre. Și, din păcate, acest caz demonstrează că 37 de ani înseamnă prea puțin pe scara istoriei. Noi nu ne-am vindecat de boala comunismului și nici de frustrările lui.

Între „clasa muncitoare” care urla atunci în sălile de judecată „moarte chiaburilor care sug sângele poporului” și cei care urlă azi în spațiul virtual „la pușcărie”, nu e nicio diferență de fond, doar de formă. Principiile sunt aceleași: succesul sau bogăția sunt o infracțiune, cei care au sunt automat vinovați de ceva, în concluzie să li se ia averea și să ni se împartă nouă.

Ne place democrația doar parțial și capitalismul la fel, doar când e vorba despre drepturile noastre. În rest, ne place egalitatea comunistă și sloganele socialiste „muncitorimea ține în spate poporul”.

De ce e vinovat un om care a devenit prosper pentru că a muncit? De ce trebuie să îi fie rușine să se bucure de rezultatele muncii lui? Ar trebui să fie ipocrit și să poarte haine second hand și ceasuri de plastic? Evident, nu.

Dar pentru majoritatea oamenilor nu contează adevărul, ci tiparul lor de gândire.

Realitatea arată că un om care știe să muncească pentru el, știe să muncească și pentru alții. Primarul Ioan Stegeran are principii simple și sănătoase de viață care i-au adus atât lui, cât și comunității, prosperitatea la care unii doar visează.

Dacă România ar avea mai mulți primari ca el, am concura cu Germania.

Nu avem, pentru că modelul politicianului „sărac și cinstit”, implementat în anii 90, când lumea îl vota cu două mâini pe Iliescu, e încă la modă. Sărăcia nu e o virtute, așa cum bogăția nu e un păcat.

În schimb prostia este. Oare când vom ști să citim ceasul vremurilor?

Dincolo de interesul mediatic, de tip can-can, povestea ceasului de lux al primarului din Fărcașa.