Jenant, mișeilor! / Cap și coroană

„𝐃𝐚𝐜ă 𝐚𝐢 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐫𝐞𝐠𝐞, 𝐢𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐫𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐬-𝐚 𝐝𝐨𝐯𝐞𝐝𝐢𝐭 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐫𝐞, 𝐦𝐚𝐢 î𝐧𝐭â𝐢 îț𝐢 𝐯𝐚 𝐜ă𝐝𝐞𝐚 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨𝐜𝐡𝐢! Ș𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜...

𝐀𝐩𝐨𝐢, 𝐬𝐞 𝐯𝐚 𝐥ă𝐬𝐚 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐫𝐞𝐜𝐡𝐢! Ș𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐮𝐳𝐢 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜...

𝐌𝐚𝐢 𝐭â𝐫𝐳𝐢𝐮, 𝐯𝐚 𝐚𝐥𝐮𝐧𝐞𝐜𝐚 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐛𝐮𝐳𝐞! Și 𝐧𝐮 𝐯𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜...

Î𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐮𝐫𝐦ă, 𝐯𝐚 𝐜ă𝐝𝐞𝐚 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐠â𝐭𝐮𝐥 𝐭ă𝐮! 𝐀𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 îț𝐢 𝐯𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐮𝐧 𝐣𝐮𝐠 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬upușii 𝐭ă𝐢 𝐭𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮ț𝐢𝐞! 

𝐀𝐛𝐢𝐚 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐯𝐞𝐢 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥, 𝐯𝐞𝐢 𝐚𝐮𝐳𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 ș𝐢 𝐯𝐞𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥. 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐞 𝐯𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚...

𝐒ă 𝐧𝐞 𝐟𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐫𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐩𝐞 𝐦ă𝐬𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐚𝐩𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐞 𝐨 𝐫â𝐧𝐝𝐮𝐢𝐚𝐥ă 𝐚 𝐯𝐢𝐞ț𝐢𝐢!”.

Acest text, atribuit lui Niccolo Machiavelli l-aș pune obligatoriu în mapele tuturor politicienilor, la depunerea jurământului.

Pentru că e perfect valabil și azi. Unora „coroana funcției” le e prea mare și îi rupe de realitate: nu mai văd ce se întâmplă în jurul lor, nu mai ascultă, iar apoi nu mai pot spune, ca să nu-și supere șefii de care le pasă mai mult decât de cetățeni. Sigur, niciun om nu s-ar îmbăta de putere dacă n-ar avea, pe post de „paharnici”, în jur, clasicii lingăi, lefegii care îi laudă necontenit și le induc ideea că ei sunt mai mari decât „coroana”. 

„Regii politicii” îi cred însă. Își dau seama de realitate târziu, abia când cei care le-au lins clanțele și dosurile îi detronează brusc și îi duc la „execuția publică”.

Atunci nu îi mai ascultă nimeni, pentru că au redevenit cum sunt: mici.

Așa e mersul politicii, dintotdeauna. Dar ce să faci dacă nimeni nu învață din asta și fiecare crede că lui nu i se va întâmpla.

Unde nu e cap, vai de coroană.