Interviu în exclusivitate cu Herman Berkovits, celebrul doctor israelian de origine română

„Întotdeauna m-am prezentat ca fiu al Târgu Lăpușului, ca maramureșean”

Mai intens decât căldura sufocantă când i-am cunoscut a fost doar intensul zâmbet, molipsitor, al celebrului doctor Herman Berkovits și albastrul unic, ocean, al ochilor distinsei doamne Elisabeta Berkovits, soția sa. Baia Mare era mai toropită și plictisită decât pisica lui Iulius Cezar, în ziua din luna ce-l onorează, dar ei radiau de parcă ne cunoșteam de o viață. Venit de la Târgu Lăpuș împreună cu soția și Ioan Hodor, colegul și prietenul de o viață, unde sărbătorise 60 de ani de la terminarea liceului, Tvica - cum îi spun prietenii - a avut amabilitatea să îmi acorde acest interviu în exclusivitate pentru GAZETA. Calm, extrem de senin și jovial, mai puțin atunci când încerca să-și îndepărteze negurii istoriei din minte, doctorul Berkovits este esența distilată a două lumi. Cum avea să-mi mărturisească: „eu nu sunt doar evreu, israelian, eu sunt român, gândesc românește”. La noi este cunoscut mai ales ca medicul personal al premierului Beniamin Netanyahu, un lucru puțin limitativ având în vedere fascinanta viață și statură intelectuală. Și pentru că a fost învățat de mama sa că ,,dacă vrei cinste, dă cinste”, despre asta este de fapt și acest interviu: o cinste ce trebuie să i-o acordăm doctorului Berkovits, un om excepțional. (Dan PÂRCĂLAB)

Dan Pârcălab: Bine ați revenit în Maramureș. Cu ce ocazie?

Herman Berkovits: Sunt născut în Târgu Lăpuș, am copilărit în Târgu Lăpuș, am făcut școala acolo, din clasa întâi, până în clasa a XI-a, cum se făcea atunci, și acum m-am întors ca să celebrăm 60 de ani de la terminarea liceului cu foștii colegi. A fost pentru mine o mare emoție că m-am întâlnit cu ei, cu profesorii. Îmi amintesc de doamna profesoara celebră, de atunci, doamna Damian Zamfira, profesoară de matematică, care făcea ore cu noi, că era sâmbătă, duminică, nu conta, totul din voluntariat. Școala era o școală reală, foarte puternică, dar avea și clase de științe umane.

D.P.: Au fost sentimente puternice să vă întâlniți cu cei care au mai rămas din generația dumneavoastră.

A: A fost foarte, foarte emoționant. La început ne-am întâlnit la vechea noastră școală de pe deal, unde ne-am recunoscut unul pe altul. Ne-am prezentat, pentru că nu mai arătăm cum eram acum 60 de ani (râde), ne-am bucurat să ne revedem. Toți am fost foarte eleganți pentru acest moment festiv. Ne lipsea din curtea școlii doar stejarul bătrân, distrus de un vânt puternic, am făcut fotografii, apoi am intrat în fosta noastră clasă, unde directorul ne-a primit cu multă sensibilitate, deoarece și dânsul este absolvent al acestei școli.

În școala nouă am avut parte de o primire tradițională cu sare și pâine, cu cântece. Am avut ora de dirigenție, lucruri pe care pe mine și pe soția mea ne-au emoționat enorm. Intrarea în școală, primirea cu drapele, cântece, de către elevi, faptul că fiecare a stat în banca lui, strigarea catalogului de către doamna dirigintă, revederea catalogului și, mai ales, a notelor, care nu erau neapărat foarte mari (zâmbește), dar toți eram foarte pregătiți și eleganți, a fost totul foarte frumos.

Povestea mea este emoționantă, dar tristă pe de altă parte... Am fost singurul care s-a dus pe linia spre medicină, colegii mei au devenit sau ingineri, sau profesori de matematică. Povestea pornirii mele spre medicină este dată de faptul că, pe vremea războiului, evreii au fost deportați din această regiune. Mama mea s-a născut în Copalnic Mănăștur, tata la Târgu Lăpuș, el a fost luat la tabere de muncă în Ucraina și Rusia, foarte multă lume a murit. Mama a fost dusă într-un lagăr din Baia Mare, apoi a fost trimisă la Auschwitz cu toată familia, toți fiind omorâți, doar ea rămânând în viață. După mai multe selecții, a fost trimisă împreună cu alte fete la munci foarte grele, timp de un an, iar multe au murit de foame, epuizare, condiții grele. Ea avut noroc că a fost foarte puternică și a reușit să iasă din acest infern. Îmi și povestea: „când aveam o coajă de cartof, pentru noi era o sărbătoare”.

Atunci și-a dorit ca, dacă va scăpa și va avea un copil, acesta să devină medic pediatru, să ajute copiii. Practic și-a făcut o promisiune pentru ea, care mi-a transmis-o când am fost elev. Examenele au fost foarte grele, puține locuri - erau 50 locuri la pediatrie și 100 la medicina generală -, dar sunt mândru că am îndeplinit visul mamei mele.

D.P.: Ce vă mai amintiți, ce sfaturi v-a dat?

Ea avea și tot felul de vorbe, practic niște povețe, preferata era: ,,Dacă vrei cinste, dă cinste”. Fiecare om e același lucru, dă-i cinste, fii uman cu toată lumea, sunt sfaturi care mi-au intrat în cap. O iubeam enorm pe mama, era foarte deșteaptă și, în același timp, extrem de practică, era cu picioarele pe pământ. Câteodată o vedeam că plânge ușor, o întrebam și îmi spunea că nu mai are pe nimeni din familie, toți au murit, mă avea doar pe mine. O iubeam enorm și o îmbrățișam, o sărutam și îi spuneam că totul are să fie bine.

D.P.: Care a fost traseul dumneavoastră în viața profesională și personală?

A: Am terminat facultatea de medicină la Cluj. În acea perioadă se făceau repartițiile altfel, fiecăruia îi venea rândul după medie, doar în Oltenia sau Moldova, eu ajungând într-o comună lângă Gura Humorului, unde eram singurul medic. Nu a fost ușor, mergeam cu căruța, cu sania, pe satele aparținătoare, dar a fost un lucru care m-a făcut să învăț practic și să mă descurc ca medic. Eram nevoit să fac și medicină generală, cu instrumentarul, dotările și condițiile din acea vreme. Apoi am ajuns încă în două circumscripții, prima dată în Apold, lângă Sighișoara și după aceea Târgu Mureș. Între timp, m-am și căsătorit. Soția mea Elisabeta era născută în Târgu Mureș - într-o familie excepțională, tatăl ei a fost un titan al medicinei - și studentă la Muzică la Cluj și ni s-au născut și cei doi fii.

Când ea avea 25 ani iar eu 28, ne-am hotărât să plecăm în Israel. Ne-am înscris să plecăm în anul 1974, dar am primit negativ, dar în 1975 am primit pozitiv și ne-au dat ordin ca, în două săptămâni, să părăsim România. A fost într-un fel bucurie, în altul tragedie. Ne lăsam părinții aici, în urmă, și era perioada lui Ceaușescu, nu știai când poți să îi mai vezi. Erau momente când ani de zile nu îi mai puteai vedea sau să ai legături cu ei. Amândoi eram extrem de legați de familie. Îmi amintesc că am urcat în avion cu un copil de nouă luni și unul de doi ani jumătate și tot drumul spre Israel am plâns, copiii plângeau cu noi.

D.P.: Ați luat această decizie pentru un trai mai bun, o carieră profesională?

A: Trai bun aveam, începeam să avem și în România. Nu ne-am gândit neapărat la bani sau la carieră, dar eram evrei și trebuia să locuim în Israel. Am părăsit familia și începutul de carieră pentru acest ideal, de a trăi pe pământul istoric al străbunilor și să facem tot ce putem acolo.

D.P.: Părinții dumneavoastră cum s-au raportat la această decizie?

A: Foarte greu. Mamei mele nu am îndrăznit să îi spun până în ultima clipă, aveam deja pașaport. La început, i-am spus că ne-am înscris, dar se gândea că putea dura ani de zile până să primim răspuns. După ce am plecat, mama a fost într-o stare foarte grea. Ea, care a trecut Holocaustul, a trecut prin atâția ani grei, iar acum își pierdea băiatul, nora și nepoții. Copiii erau mici și erau lumina ochilor ei. Aveam o casă frumoasă și o grădină minunată unde petreceau mult timp împreună, le făcea toate poftele.

Nici până astăzi nu pot să uit specificul locului, al Lăpușului, îmi place urda de acolo, iubesc amintirea roșiilor din grădină, castraveții, laptele de bivoliță - mama luase una ca eu să beau în fiecare zi, îmi spunea că e sănătate curată (zâmbește căzut pe gânduri) -, tăia gâște, avea multe prietene românce care ne aduceau ,,pomana porcului” când se tăia porcul. Ea era foarte iubită și pozitivă, îi plăcea viața, îi plăceau oamenii. Am avut o copilărie care m-a ajutat să mă dezvolt.

D.P.: Și apoi, în Israel?

H.B.: În Israel am început o viață nouă, dar grea, evident că nu am fost primiți cu pâine și sare, pur și simplu am luat-o de la zero. Era luna iulie ca și acum, cu niște călduri insuportabile, norocul nostru a fost că aveam un prieten care ne-a luat în caravana lui și ne-a ajutat câteva luni.

Am început să caut de lucru la cel mai bun spital din Ierusalim, orașul cel mai important și sfânt. M-am dus acolo, la șeful de secție, care însă nu mai avea loc la specializare. Am încercat la o altă secție, dar nici acolo nu era loc. Apoi am avut o idee genială, spun eu: am cerut permisiunea să merg doar să asist, să văd cum merg lucrurile. Au fost de acord, crezând că o să renunț după câteva zile. Între timp, soția își căuta și ea loc de muncă, era profesoară de pian, dar se comportau și cu ea cu multă superioritate. La fel ca mine, a predat și ea, doar voluntar. Ne-a fost foarte, foarte greu, a fost un an incredibil de greu, dar am rămas optimiști. La spital făceau un alt fel de medicină decât eram eu obișnuit, medicină americană, nu era medicina care am învățat-o noi în România. A trebuit să o învăț, erau alte diagnostice, alte tratamente, aveam un carnețel în care notam în fiecare zi tot ce auzeam, în ebraică, engleză, notam totul, pentru că voiam să învăț. După șapte-opt luni, mi-au dat o gardă, au considerat că merit după atâtea luni. Cea mai mare fericire a mea era că se dădea și prânzul, aveam prima mâncare. Așa a fost în primul an, apoi șeful de secție m-a luat la specializare, șase ani, la acest spital.

Apoi am avut parte de o mare fericire, pentru că mama a putut să vină și ea în Israel. Când a venit la noi, primul lucru a fost să deschidă frigiderul și era gol. A început să plângă, ea era obișnuită să fie plin.

Între timp, a trebuit să merg și la armată. Am făcut un an și jumătate de armată în Israel și a trebuit să întrerup specializarea. În 1981-1982, când am terminat, a trebuit să dau și examen, am făcut și curs de ofițer și am fost repartizat ca medic la o unitate de tancuri. În 1981 am fost în primul război israeliano- libanez, am ajuns până în Beirut, ca medic de unitate combatantă. În Israel este o lege, dacă ești copil unic și băiat, nu poți fi trimis pe front, dar eu am ținut să merg ca luptător, iar, până la vârsta de 46 ani, am tot făcut concentrări, eram rezervist.

Am terminat specializarea, am trecut cele două examene cu calificative foarte bune, a fost greu, examenele fiind în ebraică. Toți au fost uimiți. A fost pentru mama, visul ei era împlinit. Am predat mulți ani, eram lector, aveam mulți studenți cărora le plăcea să lucreze cu mine, pentru că mereu îi luam mult la practică. Salariile erau, însă, tare mici și mulți ani ne-a fost foarte greu, nu reușeam să ne cumpărăm mare lucru. Așa m-am gândit să deschid o clinică, unde lucram cu jumătate de normă, jumătate fiind la spital. Am devenit un medic foarte cunoscut și căutat în Ierusalim pentru diagnostice și tratamente, dar eu consider, fără să mă laud, mai ales pentru umanitatea mea. Pentru mine, fiecare bolnav era și este important. Pentru că acea clinică a început să meargă bine, am renunțat la colaborarea cu spitalul, am rămas doar să predau la universitate. Studenții puteau să vină gratuit la mine la clinică, pentru mine era o plăcere să îi învăț. Făceam vizite la domiciliu, îmi plăcea ceea ce fac.

D.P.: Cum ați ajuns să-l cunoașteți pe cel care avea să devină premierul Israelului, Beniamin Netanyahu?

H.B.: Într-o zi am primit un telefon. Era Beniamin Netanyahu care avea un fiu de 4 luni, bolnav, iar el se interesase care este cel mai bun medic pediatru din Ierusalim. În două zile am reușit să îl tratez. Așa ne-am cunoscut, în 1994, în urmă cu 31 de ani. Pe atunci, era secretar de stat, cariera sa fiind apoi într-o permanentă ascensiune.

D.P.: Cum este ca om?

H.B.: Este un mare om politic, cu o puternică bază intelectuală, un om de o largă cunoaștere și cultură, atât el, cât și tatăl lui, căruia de asemenea i-am fost medic până când s-a stins din viață. Cu toate că tot spun că am făcut școala la Lăpuș (zâmbește), mă apreciază mult. Aveam ce să vorbim și am dezvoltat o prietenie frumoasă. Ne place să stăm mult împreună și să vorbim. Era un om cu foarte, foarte mult umor. Multe discuții sunt culturale, pe diverse paliere, se consultă cu mine în multe probleme întrucât are încredere. Mai puțin chestiuni sensibile, de securitate, evident.

Povestea cu medicul personal al primului-ministru a pornit mai demult, în 2006, din cauza unui incident în urma căruia premierul Ariel Sharon a murit. El a făcut hemoragie cerebrală și nu a ajuns la timp în spital, deoarece locuia departe, iar apoi s-a dat o lege prin fiecare prim-ministru trebuie să aibă un medic personal. Oficial, sunt medicul primului-ministru, prin aceasta fac parte din guvernul israelian. Dar sunt modest și caut să nu apar prea mult în mass-media. Fiind prieten cu Netanyahu, caut să nu fiu o sursă pentru zvonuri, povești, eu sunt un om discret și vreau să ofer discreție. Vedeți, e interesant, eu și soția mea am rămas, eu am rămas român, cu principii românești, cu o creștere și o educație română. Am tot spus: eu nu sunt doar evreu, israelian, eu sunt român, gândesc românește.

D.P.: Cât de mult contează că v-ați născut în România, în tot acest drum fabulos?

A: Pentru mine a fost și este foarte important. Mama mea m-a învățat să fiu modest, să dau cinste și să ajut. Nu cred că am dușmani, poate unii medici invidioși că un român este cel mai bun medic din Israel. Dar acest român și-a construit cariera cu două mâini, singur, iar visul meu a fost să fac legături între Israel și România. Pot să spun că, din 2003, practic de 22 de ani, am făcut legături la toate nivelele, de la președinție la prim-miniștri, miniștri sau oameni obișnuiți, complet dezinteresat, pentru interesul României.

Nu am nevoie de titluri. Desigur, mulțumesc României pentru faptul că mă apreciază așa de mult și primesc diverse titluri: sunt doctor Honoris Causa la facultăți importante, București, Iași, de la domnul Iohannis am titlul pentru Ordinul cu grad de ofițer, sunt membru de onoare al Academiei de Științe Medicale, sunt cetățean de onoare al Bucureștiului, al Târgu Lăpușului, Iașului, Oneștiului, multe alte titluri. Când doamna Dăncilă a fost prim-ministru, am primit funcția de consilier de onoare al dânsei. Nici nu am știut ce înseamnă, am păstrat funcția până astăzi, sunt în continuare consilier. În urmă cu 10 ani, domnul Meleșcanu mi-a propus să fiu consul de onoare al României în Israel cu aprobarea ambasadei israeliene și a fost o cinste pentru mine.

Mă bucur că pot să fac cu plăcere și îmi aduce satisfacție că pot să o fac. O fac cu foarte multă bucurie. De altfel, domnul premier Netanyahu glumește și îmi spune că ,,îi împui capul” cu lucruri despre România. Acum i-am spus despre domnul Nicușor Dan, au avut o convorbire, inclusiv cu domnul Bolojan, sunt lucruri de pornire care se dezvoltă cu timpul. Sunt satisfacțiile mele, mă bucur că am putut să le fac și asta este cel mai important pentru mine.

D.P.: La vizita la președintele CJ Maramureș, Gabriel Zetea, a existat un anunț că se dorește să vi se acorde titlul de cetățean de onoare al județului. Cum ati primit această veste?

H.B.: A fost o foarte mare surpriză, sunt recunoscător. Eu întotdeauna m-am prezentat ca fiu al orașului Târgu Lăpuș, ca maramureșean și am fost tare emoționat și mă bucur că sunt apreciat. Niciodată nu am cerut nimic din aceste lucruri, dar ele îmi aduc o mare bucurie. Familia mea s-a bucurat, copiii, cei 7 nepoți.

D.P.: Cum văd ei România?

H.B.: Ei văd tărâmul românesc ca un model, pentru că eu am plecat de aici și am reușit în viață. Se bucură pentru mine, soția mea și suntem un exemplu pentru ei. Doi dintre nepoți vor să îmi urmeze exemplul și să meargă la medicină.

D.P.: Cum ați dori să vă știe oamenii?

H.B.: Eu am ambiția să fac lucruri practice, am multă cinste din partea tuturor atât în România, cât și în Israel, am satisfacții personale. În Târgu Lăpuș, am fiori de emoție la amintirile evenimentelor pe care le-am trăit aici. Nu sunt o fire emotivă, ca medic eu trebuie să dau siguranță. Am pacienți ce au de la două zile până la 100 ani, cărora eu trebuie să le dau siguranță. Medicul este și un psiholog. La experiența mea pot să pun un diagnostic de multe ori după felul cum omul intră pe ușă, după tuse, culoare, iar când începe să vorbească, de multe ori îmi dau seama că are și alte probleme. Îmi place să stau cu ei, să îi ascult, eu nu am timp alocat de 3 minute sau 5 minute, eu stau o jumătate de oră sau mai mult dacă este nevoie. Pacientul trebuie să fie mulțumit, inclusiv copiii mici, care încep să plângă, eu îi cuceresc, vorbesc cu ei, le explic ce fac, cum fac, apoi devin interesați și se liniștesc și pot să îi consult. Este cel mai important să fii bun și uman, nu numai să fii un bun diagnostician. Trebuie să îi dai cinste bolnavului.

D.P.: Un gând de final pentru maramureșeni și cititorii GAZETEI?

A: Să dea Dumnezeu să se întărească prietenia între Israel și România. Sunt cele două patrii a mele, patria unde m-am născut și patria unde locuiesc. Marea mea satisfacție este că am venit acum în Maramureș, la Târgu Lăpuș, precum și legătura dintre acestea și Israel. Sunt patriot și asta nu este doar o lozincă, o simt profund și în interiorul meu.