Gânduri la ceas aniversar - Maestrului pictor Dan Hatmanu

Pictor cu vocația portretului, cu rare calități de percepție și redare în formule artistice inedite și novatoare a fiziono­miei umane, s-a impus în arta națională și nu numai ca un artist a cărui creație a fost dedicată omului! Până acum doi ani așteptam cu emoționantă bucurie evenimentul la care răspundeam invi­tației domniei sale, să expunem alături, sub titulatura „Maestrul și discipolii” adresată nouă, prima serie de absolvenți la clasa domniei sale, a nou înființatei Academii de Artă din Iași. De fiecare dată, pentru aceste evenimente expozi­ționale ne era fixată o temă propusă de la un an la altul.

După aniversarea vârstei de 90 de ani, Maestrul s-a retras în tăcerea atelierului său de creație. Nu întâmplător, tema propusă de mine, acum, la disciplina Culoare pentru pictura de șevalet de la anul III, a constituit-o „Autoportretul – Substituiri plastice”.
În creația picturală a Maestrului Dan Hatmanu, tematica autoportretului constituie o direcție importantă mai ales prin seria de lucrări „Autoportrete în timp”, totodată și Substituirile sau D’apres-urile au devenit în timp creații de referință pentru pictura contem­porană. Modul în care această temă
ne-a provocat ca studenți și am investigat o multitudine de soluții și posibilități tehnice de reprezentare, am indicat-o la rândul meu și eu, în experiența didactică de la catedră. D’apres-urile au fost elaborate și practicate de mulți artiști în dialog cu operele de artă expuse în muzee, cum ar fi copii libere executate de Picasso după Meninele lui Velasquez, Matisse după Tizian, Cor­neliu Baba în paginile jurnalului său... eu jucându-mă de-a Rembrandt, interpretându-l”. Exercițiul practic, cât și cercetarea teoretică constă în alegerea creației unui artist cu care studentul să rezoneze, să îl înțeleagă, să îl „idolatrizeze” ca meșteșug al picturii, și în aceeași formulă tehnică să substituie portretul din reprezentare cu propria sa fizionomie. Tema este cu atât mai necesară cu cât astăzi, dorința aproa­pe obsesivă de reprezentare a propriei imagini constituie o prioritate în plan social. Mijloacele media care sunt la îndemâna tuturor propun o imagine „narcisistă” a propriei reprezentări în detrimentul adevărului și al contextului social cu alte profunzimi educative și culturale. A înțelege și a reprezenta crea­ția unui artist recunoscut devine pentru student o modalitate de a înțe­le­ge, sper, ceea ce reprezintă într-adevăr valoarea culturală și estetică a artei. În acest sens, Man Ray menționa că: „Pic­tez ceea ce nu se poate fotografia, foto­grafiez ceea ce nu doresc să pictez”. Totodată, întărind adevărurile relevate de „prioritățile propriei reprezentări”, artista Greti Papiu Adriene menționa în studiul propriei sale cercetări doctorale astfel de ipostaze: „Omul modern devine, pe zi ce trece, o ființă blazată, pe care nimic nu-l mai interesează, ni­mic nu-l mai impresionează. Se pare că plăcerea şi câștigul sunt singurele valori care-l atrag
şi-l acaparează. (...) Atunci când modern în­seamnă a fi recent, contemporan, atunci substanța moder­nității este înlocuită cu temporalitatea schimbă­toa­re a simulacrelor, iar pier­derea persona­lității individuale a subs­tanței moderne, face omul să redevină doar o persoană într-un sens brutal etimologic: persona – mască, rol, personaj. El nu mai poate depăși succesiunea arbitrară a măștilor aparente, devenind un sediu mobil și schimbător al locurilor sociale. Nu rațiunea este cea care îl ghidează în viață, ci frecvența sondajelor de opinie, pulsul străzii, iureșul trepidant al modei ş.a. Iden­titatea lui nu mai este dată, ci construită împreună cu alții, devine temporară, fără să fie în raport cu ­tradiția.”

(Greti Papiu Adriene, „Portretul fără identitate – Condiția omului postmodern”, Ed. Performantica, Iași, 2015)