Fabula fecioarei prihanite

„Once upon a time”, in padurea plumbuita, traia o fecioara batrana si prihanita, care a cerut jivinelor conlocuitoare sa-si aleaga patru reprezentanti care sa serveasca interesul comunitatii, sacrificandu-si interesele pentru binele comunitar. In acest turnir al orgoliilor animaliere s-au inscris patru falnici sau, mai degraba, nu prea, care doreau sa cucereasca inghetata inima a fecioarei. Primul animal venit era un lup batran si intelept care curatase padurea de multe lesuri, sacrificandu-si din viata pentru binele comun. Acest animal frumos si orgolios avea, insa, un mare pacat: era prea intelept pentru a face jocurile egoiste ale fecioarei. Dar, in schimb, i-a propus un parteneriat loial si onest, menit a satisface dorintele. Evident, a fost primul sacrificat, aruncat sa-si poarte infrangerea in pribegie... Al doilea animal, sarpele, putin veninos, ce-si facuse un ideal din a lupta pentru padurea plumbuita, se remarcase prin viclenia de a evita a fi prins in capcanele intinse de protipendada, invatand sa-si faca aliati sinceri si puternici dintre cei putini, ce mai nutreau bun simt. El a propus o lupta in echipa impotriva ciumei rosii, flagel care distrugea demult padurea si impotriva caruia nimeni nu gasise leac. Fecioara l-a respins, fiindca-i placea prea mult frica pe care dezastrul il raspandea in inima desului codru, neputand accepta ca - odata cu vindecarea - ultimul semn al bolii era tocmai propria-i existenta. Apoi, a aparut o sireata veverita, cu traditie genetica in padure, obisnuita a vinde tot ce era vandabil si a cumpara pe oricine se lasa. Era un animal fara suflet si constiinta, umplut doar de mari dorinte de preamarire. I-a promis fecioarei ca va face tot ce-i sta in putinta sa o multumeasca, urmand a-i continua mandatul in parametrii deontologici deja stabiliti. A castigat pe loc competitia si inima fecioarei, fiind un bun urmas al hegemoniei padurii plumbuite. Ultimul a fost un Alunar, o corcitura hilara de proaste obiceiuri, animal galagios si calic, pe care toti il stiau drept insolvabil notoriu. Acest animalut, profitand de calitatea sa de bavardist inocent, i-a oferit fecioarei tot ceea ce nu a putut restitui padurii, jurand sa-i satisfaca dorintele si sa-i fie un credincios purtator de cuvant in lumea formelor fara fond. Nu e morala, dar e culmea ca si acest animalut a castigat turnirul, fiind angajat pe loc pe post de bufon cu privire inteligenta si vorbire dezlanata. Acest „joc cu margelele de sticla”, condus maiastru de fecioara, a reusit sa mai intinda mandatul prihanitei. Sa va mai spun ca vocea padurii a mai ramas domolita pentru cel putin inca o clipita? Cristian Niculescu-Tagarlas