Dialoguri virtuale / Economia colaborativă (a cincea parte)

Întrebare: Care este  agenda europeană pentru economia colaborativă?

Răspuns: Comisia Europeană a prezentat orientări menite să sprijine consumatorii, întreprinderile și autoritățile publice să se implice cu încredere în economia colaborativă. Aceste noi modele de afaceri pot avea o contribuție importantă la ocuparea forței de muncă și la creșterea economică din Uniunea Europeană, dacă sunt încurajate și dezvoltate în mod responsabil. 

Economia colaborativă crește rapid. Întrucât acest tip de economie începe să prindă rădăcini în UE, autoritățile naționale și locale răspund printr-un mozaic de măsuri de reglementare. Această abordare fragmentată a noilor modele de afaceri creează incertitudine pentru operatorii tradiționali, pentru noii prestatori de servicii, precum și pentru consumatori și ar putea obstrucționa inovarea, crearea de locuri de muncă și creșterea economică. Astfel, cum a anunțat în Strategia sa privind piața unică, Comisia a publicat orientări în baza cărora statele membre să poată asigura o dezvoltare echilibrată a economiei colaborative.

Întrebare: Ce conține  „O agendă europeană pentru economia colaborativă”?

Răspuns: Comunicarea „O agendă europeană pentru economia colaborativă” conține orientări cu privire la modul în care legislația în vigoare a UE ar trebui aplicată în acest sector dinamic și cu o evoluție rapidă, clarificând aspectele-cheie cu care se confruntă operatorii de pe piață și autoritățile publice.

Întrebare: Ce tip de cerințe privind accesul pe piață pot fi impuse?

Răspuns: Prestatorii de servicii ar trebui să fie obligați să obțină autorizații sau licențe de funcționare doar în cazul în care este strict necesar pentru îndeplinirea unor obiective de interes public relevante. Ar trebui ca interdicțiile absolute ale unei activități să fie o măsură doar de ultimă instanță. În cazul în care platformele acționează doar ca intermediari între consumatori și cei care prestează efectiv serviciul (de exemplu, serviciu de cazare sau de transport), ar trebui ca ele să nu necesite autorizații sau licențe. De asemenea, statele membre ar trebui să facă diferența între persoane fizice care prestează servicii în mod ocazional și prestatori care acționează în cadrul profesiei lor, de exemplu, prin stabilirea unor praguri în funcție de nivelul de activitate.