Colţu’ meu/ Puterea

Zilele trecute, am asistat la o discuție între amici pe un subiect fierbinte. Sondaje şi notorietate înspre şi dinspre presă. Şi, pentru a 37-a oară, am ajuns la aceeași concluzie: noi cei din presă avem o mare putere, incredibil de mare este puterea cuvântului scris sau rostit.

Partea nasoală este ce se face cu această putere. Teoretic, ea, puterea, este folosită în scopul aflării şi transmiterii adevărului, aşa gol şi murdar cum apare de multe ori. În practică, este mai greu. Din acest motiv, şi în rândul ziariştilor există tabere, bisericuțe, grupuri. Este suficient să ne uităm o seară la televizor pentru a vedea cum se împarte puterea cuvântului. Dacă acest lucru se întâmplă la nivel de presă națională, la fel e şi prin cea locală. Fenomenul nu e de azi sau de ieri, el există cam dintotdeauna. Ca peste tot, ca oriunde.
Şi, totuși, există niște limite care, încălcate fiind, devii un singular, o excepție. Majoritatea celor din presă merge pe o linie subțire care se numește compromisul acceptat. Cei care o iau spre dreapta sau spre stânga devin altceva.
Nu doream să fac o analiză, nu sunt în măsură, dar m-a șocat lejeritatea unora când vorbesc de astfel de aspecte din viaţa reală. Șocul este ceva ce am simțit de mulți ani, nu știu de ce mă mai mir sau de ce cred că ar putea fi şi altfel. Nu sunt pesimist, din contră, dar văd, aud şi nu pot lăsa la decantat toate acestea. Parcă uneori te saturi şi simți nevoia să dai pe dinafară. Pentru cei din presă este simplu, relativ simplu, fac un material sau o emisiune în care explică ce este de dat afară, ce este insuportabil de grețos. Pentru ceilalți, e mai greu. Nu au unde să se exprime sau o fac în mod clasic. Beau, îşi beau mințile şi controlul, la figurat şi la propriu. Evident că o astfel de stare are efecte naşpa, în timp.
De multe ori i-am invidiat pe cei care, cum pun capul pe pernă, adorm. Fără griji, întrebări, gre­țuri sau mustrări...