Calea, Adevărul și Viața / Să ierți și atunci când ai avea dreptul să nu ierți

Majoritatea dintre noi am auzit de Pilda datornicului nemilostiv, în care ni se spune că datornicul unui rege a fost amânat cu plata unei datorii de zece mii de talanți. În schimb, datornicul regelui avea și el un datornic, cu doar 100 de dinari, dar nu l-a iertat și l-a trimis în închisoare. Slujitorii regelui, văzând cele petrecute, i-au adus spre știință stăpânului toate cele întâmplate, fapt ce l-a mâniat pe stăpân, dându-l pe datornic pe mâna chinuitorilor până îi va plăti datoria.

Atunci când este rânduit a se citi această pildă în biserică, parcă, de fiecare dată, trezește un sentiment de revoltă împotriva celui care, fiind iertat de o datorie incomparabil mai mare, nu a fost în stare, la rândul lui, să ierte pe cel care-i datora lui foarte puțin. De fapt, atunci când a rostit aceasta pildă, Mântuitorul Hristos a dorit să obțină acest rezultat, întrucât purtarea slugii nemiloase supără bunul-simț, răscolește și jignește simțul nostru de dreptate.

De altfel, noi suntem capabili să judecăm drept întâmplările în care nu suntem implicați noi înșine, ci sunt implicați alții. Iar în această întâmplare judecata noastră este, fără îndoială, dreaptă. Nu se poate reacționa altfel, pentru că este vorba de o neomenie.

Parabola ne pune, astfel, în fața unei situații în care se păcătuia împotriva celui mai elementar simț al omeniei. Însă, a fi împotriva omeniei coincide cu a fi împotriva lui Dumnezeu.

Tâlcuirea acestei parabole este aceasta: Stăpânul este Dumnezeu, iar datornicii suntem noi, oamenii. Stăpânul, Dumnezeu, este Cel care iartă, Cel care este în stare să ierte o datorie oricât de mare, dar și noi trebuie să-L imităm. A fi iertați și a nu ierta la rândul nostru înseamnă revoltă împotriva lui Dumnezeu sau, în cel mai îngăduitor caz, o neînțelegere totală a lui Dumnezeu care este iertător. Înseamnă o ieșire din ordinea și gândirea lui Dumnezeu. Și atunci tratamentul aplicat de noi altuia se întoarce împotriva noastră. Dreptatea operează aici matematic, mecanic. Numai trebuie să înțelegem: nu Dumnezeu o aplică matematic, mecanic. Noi înșine ne-o aplicăm: „Cu ce judecată judecați, cu aceea veți fi judecați” (Matei 7,22).

Prin aceasta putem realiza că creștinismul nu este numai o învățătură dumnezeiască pentru dincolo, pentru Împărăția cerurilor. Este o învățătură și pentru lumea de aici, întrucât ne învață cum să ne purtăm unii cu alții, ne învață cum să trăim, în ce raporturi să trăim în societate. Măsura până la care ajungem la Dumnezeu este măsura până la care ajungem aici, între oameni, pe pământ. De aceea este bine să nu judecăm mai ales greșelile noastre după greșelile altora ca să ni le îndreptățim, ci, dimpotrivă, greșelile altora să le judecăm după greșelile noastre, ca să le putem ierta mai ușor. Sau dacă mergem mai departe: Ar trebui să iertăm chiar și atunci când ai avea dreptul să nu ierți. Acesta este criteriul prin care îți poți verifica inima ta creștină, apartenența ta la creștinism.

Deoarece bunătatea naște bunătate, răutatea naște răutate, iertarea naște iertare, răzbunarea naște răzbunare. Asta este de când lumea. Acela care suferind o răutate se hotăraște să o pedepsească fiind rău, acela care se hotărăște pentru răzbunare, acela nu combate răul, cum i se pare lui, ci, dimpotrivă, trece de partea răului. Fiindcă, dacă la un altul condamni răul pe care ți l-a făcut, înseamnă că trebuie să fii și tu condamnat pentru răul pe care i-l faci tu, dacă îi răspunzi cu rău pentru rău. Creștinismul vrea o lume de oameni buni. Fară inimă bună, faptele formale, îndeplinirea ritualurilor sunt bune, te duc aproape, dar nu înăuntru. O lume dominată de bunătatea inimii, aceasta este lumea plăcută lui Dumnezeu. Mila biruiește judecata. Mila lui Dumnezeu provocată de mila noastră pentru alții suspendă judecata și asupra noastră.