Calea, Adevărul și Viața / Perspectiva vieții veșnice

Înălțarea la Cer a Mântuitorului Hristos este evenimentul care încheie lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. După acest eveniment, atmosfera era cu totul diferită față de cea din momentul răstignirii. Apostolii sunt stăpâniți de alte sentimente, întrucât „se întorc în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24,52). Erau bucuroși şi-L lăudau pe Dumnezeu, fiind încrezători în făgăduința Mântuitorului, Cel ce le-a spus că „va fi cu ei în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Se găseau înaintea unei alte rânduieli, iar ceea ce, pentru o clipă, li s-a părut că este un sfârșit sumbru şi ireversibil, se dovedea a fi un nou început.

          Aurora unei alte perioade se zărea la orizont, ei urmând să-i fie mesagerii către lumea întreagă. Odată cu Înălțarea, lumea intră într-o altă etapă, fiind călăuzită de Duhul Sfânt, „Care vă va învăța toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus” (Ioan 14,26). Existența umană dobândește, de acum, o altă perspectivă, cea a parusiei, cea a vieții veșnice, şi abia din prisma acestei dimensiuni îşi regăsește sensul întru care este chemată să se împlinească.

          Apoi, prin Înălțarea la Cer, Mântuitorul Hristos adeverește că faptul extraordinar al Învierii Sale a fost o realitate şi nicidecum o aparență. Înălțarea confirmă tot ceea ce a propovăduit şi a săvârșit Hristos, fiindcă o Înviere fără Înălțare ar fi fost o Înviere lipsită de sens, ar fi fost o Înviere ratată.

          Hristos Cel înviat nu-Şi mai avea locul pe pământ; locul Său era „de-a dreapta Tatălui”, întrucât El a venit de la Tatăl şi a rămas „una cu Tatăl” (Ioan 10,30), iar dacă nu s-ar fi înălțat la cer, n-ar mai fi fost Fiul Tatălui ceresc. Hristos Cel de după Înviere nu mai era același cu cel de dinainte de Înviere. Trupul Său înviat era un trup înduhovnicit la maximum, care funcționa ca un organism nou, cu simțuri şi funcții umane transfigurate, inaugurând o nouă stare fiinţială a omului. O dovedesc cu prisosință toate arătările Sale de după Înviere, când, deși se afla în lumea fizică, putându-se mișca în cadrele ei, în același timp, îi depășea toate îngrădirile: trecea prin ușile încuiate, apărea şi dispărea instantaneu etc.

          Astfel, viața pământească a lui Hristos nu se încheie printr-o pecetluire, ci printr-o deschidere către lumea de dincolo, prin Înălțarea Sa cu Trupul întru Împărăția Tatălui, fapt care ne deschide şi nouă calea spre veșnicie, anticipând destinul nostru de după moarte, întru care suntem chemați să ne împlinim: „Mă duc să vă gătesc loc, şi iarăși voi veni şi vă voi lua cu Mine, pentru că acolo unde sunt Eu, şi voi să fiţi” (Ioan 14,3).

          Înălțarea adeverește că viața noastră nu se termină în nonsensul morții, ci moartea este actul care împlinește persoana care moare, după cum nici mormântul nu este un capăt implacabil, ci pragul către o altă viață: cea veșnică, scopul cel mai de seamă al existenței umane fiind intrarea în neasfinţita ei frumusețe.