Calea, Adevărul și Viața / Nașterea Fiului lui Dumnezeu face ca cerul și pământul să fie de aceeași cinste

În aceste zile premergătoare minunatului eveniment al Nașterii Pruncului dumnezeiesc, nimic nu poate fi mai firesc și mai de folos decât a ne înălța mintea spre a înțelege, atât cât este cu putință, semnificația acestui eveniment, pentru a primi în schimb lumina dumnezeieștii cunoștinte.

Fiindcă la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cerul și pământul le vedem de aceeași cinste. Întrucât oricare ar fi cerul al cerurilor și oricare ar fi apele cele de sus care adapă cele cerești și orice loc sau stare sau rânduială supracerească am socoti, nimic nu este mai minunat și mai vrednic de cinste decât peștera și ieslea, decât scutecele și scăldătoarea Pruncului, căci nimic din cele săvârșite de Dumnezeu, nimic nu a fost mai de obște folositor și mai dumnezeiesc decât cele ce țin de Nașterea lui Hristos, pe care urmează să o prăznuim.

Astfel Dumnezeu, care a binevoit să dezlege pricina mândriei, păcatul primordial, face ca și firea cea zidită, cea omenească, să fie egală cu Sine și de aceeași cinste. Însuși Cel din Dumnezeu, Cuvântul (Iisus Hristos), pogorându-se în chip de negrăit și coborându-se de sus în hotarul omenesc l-a legat pe acesta de El în chip nedespărțit și, smerindu-se pe Sine și sărăcindu-se pe Sine, a amestecat dumnezeirea cu omenitatea, arătând tuturor că smerenia este calea care duce la ceruri, punându-se pe Sine pilda oamenilor și sfinților îngeri.

Pentru aceasta Cel Care șade pe Heruvimi, Dumnezeu, vine pe pământ ca un Prunc. Cel pe care Serafimii cei cu șase aripi nu pot să îl privească și să vadă strălucirea slavei Lui, este văzut în chip sensibil și este cuprins cu ochi omenești, făcându-se trup. Cel ce pe toate le cuprinde dar nu poate fi cuprins de nimeni este încăput acum într-o simplă iesle mică. Cel ce pe toate le ține, Cel care a legat pe diavolul este înfășat în scutece mici și legat cu modeste legători și cingători. Cel care are bogăția comorii celei cerești vine să rabde o atât de lucie sărăcie încât nu are loc nici într-o casă de oaspeți, fapt pentru care a intrat în peșteră și acolo s-a născut. Cel născut din Dumnezeu, fără de ani, fără de patima și fără de început, adică Cel ce este de o ființă cu Tatăl cel Preaînalt nu numai că prin naștere a îmbrăcat firea care zăcea jos, dar și-a însușit, născându-se până și cel din urmă blestem al firii noastre cu care s-a blestemat la început cu dreptate și se așază și se înscrie împreună cu robii.

Prin urmare, viața cea plină și stăpânească și veșnică, firea cea atotînțeleaptă și atotputernică se unește cu firea cea înșelată din nebăgare de seamă și din slăbiciune, fiind robită celui viclean și zăcând, din lipsa vieții dumnezeiești, în adâncurile nepătrunse ale iadului, pentru a aduce în aceasta fire înțelepciune, putere, libertate față de rău și viață adevărată. Căci Cel care se mâniase pe neamul omenesc, Dumnezeu, și cu înfricoșate blesteme lepădându-i pe ei, a venit în trup, dăruindu-le lor pacea Lui și împăcându-i pe ei cu Tatăl cel Preaînalt.

De aceea se cuvine ca, în aceste zile, să ne împăcăm cu Dumnezeu făcând cele bineplăcute Lui, înțelepțindu-ne, mărturisind adevărul, săvârșind toată fapta cea bună, înfrânându-ne prin post și rugăciune. Să ne împăcăm și întru noi înșine, trupul supunându-l duhului, iar lumea gândurilor cea dinlăuntrul nostru să o avem mișcându-se frumos și în bună-cuviință. Să facem pace unii către alții și arătând milă unii față de alții din dragoste față de aproapele.

Astfel, cu ajutorul și cu harul lui Dumnezeu, chemându-ne din căderea păcatului, să ne câștige pe noi prin virtuți, să ne ridice mai presus de lume, să ne izbăvească din stricăciune și să dobândim bucuria bunătăților cerești și veșnice, ca fii ai Părintelui ceresc.