Calea, Adevărul și Viața / Închinarea în duh și adevăr

        Am putea spune că întâlnirea cu femeia samarineancă i-a oferit prilejul Mântuitorului Hristos pentru o primă catehizare creștină. A învățat-o despre Dumnezeu. După ce i-a spus că se cade să ne închinăm lui Dumnezeu în duh și adevăr, i-a precizat: „Pentru că duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip și dimensiuni omenești, cu trebuință de a manca și a bea. Era un fel de a-i spune că venise momentul când ceea ce fusese dat celor vechi să știe, potrivit mentalității lor, și care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depășit. Trebuia trecut la o treaptă superioară de înțelegere a lui Dumnezeu, și a închinării ce I se cuvine: în duh și adevăr, nu prin forme și jertfe care ar fi fost închinare prin acelea.

Important devenea acum exact ceea ce era mai înainte secundar și total neglijat, adică inima, starea sufletească, dreptatea și adevărul, care însoțeau ritualurile, rugăciunea și jertfa. O adevărată revoluție spirituală.

I-a mai spus samarinencei că Dumnezeu este pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului și, fiind pretutindeni, vede și știe tot. I-a mai spus că Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A învățat-o apoi cum trebuie să fie legăturile dintre oameni și Dumnezeu, spunându-i că acestea trebuie să fie prin rugăciune, iar rugăciunea trebuie să fie în duh și adevăr.

Oare va fi înțeles femeia samarineancă acest „duh și adevăr”? Se poate să fi înțeles, chiar dacă, întrebată, i-ar fi fost greu să explice cum vine aceasta. Cu siguranță, nu ar fi prea ușor să răspundem dintr-odată nici pentru noi, deși în gândul nostru ni se pare că toți știm despre ce este vorba. Însă, atunci când ajungem la stadiul de a exprima în cuvinte, este ceva mai greu.

Rugăciunea în duh și adevăr se aseamănă cu rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”, aceea care, atunci când i se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptățește. Aceea prin care cel care se roagă își vede bârna din ochiul său și nu paiul din ochiul celuilalt. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la biserică, așa cum spune Mântuitorul, merge întăi de se împacă cu cel căruia i-a greșit sau cu cel care este în supărare. Rugăciunea în duh și adevăr este rugăciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci când stă de vorba cu El, cum ar fi: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertam greșiților noștri”. Iartă în clipa aceea pe toți cei care i-au greșit și nu ține minte răul.

Aceasta este rugăciunea în duh și adevăr: rugăciunea celui care nu încearcă să să înșele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Iar acestea nu le poate ști nimeni decât duhul omului și duhul lui Dumnezeu! De aceea este în duh și adevăr. Această rugăciune a învățat-o Mântuitorul Hristos pe femeia samarineancă. Tradiția creștină spune că femeia samarineancă s-a pocăit, că a devenit una dintre ucenițele Domnului și că a propovăduit învățătura Sa până la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce și-a început propovăduirea chiar în momentul în care a plecat de la fântână și, ducându-se în satul ei, a spus: „Am văzut pe Cineva care ar putea să fie Mesia!” Să nu uităm nici noi cei de azi de această invitație a Mântuitorului de a I ne închina în duh și adevăr.

Nu este greu să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh și în adevăr, în sinceritate, în smerenie, în modestie, în generozitate, în bunătate, toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng și în viața aproapelui nostru, în viața societății, în viața lumii în care trăim. Deoarece, în fond, Dumnezeu aceasta dorește ca, rugându-ne Lui în duh și adevăr, să creăm o lume care să fie a Duhului și a adevărului.