Calea, Adevărul și Viața / „Și frica i-a cuprins pe toți...” (Luca 7,16)

Cu simplitatea cu care Evangheliile istorisesc întotdeauna faptele extraordinare, evanghelistul Luca ne spune doar că un tânăr din Nain care murise s-a ridicat și a început să vorbească. Apoi a plecat, iar convoiul s-a risipit. Unii vor fi mers acasă, alții la casa văduvei, mama tânărului mort și înviat, pentru a întreba pe tânăr cine știe câte, însă cei mai mulți au rămas pe loc, unindu-se cu cei care veniseră cu Mântuitorul Hristos. Toți împreună au rămas fără cuvinte.

Sfântul evanghelist Luca scrie: „Și frica i-a cuprins pe toți”. Ce fel de frică? Frica de Hristos? Frica de cel ce fusese mort? Toți știm că există o frică inexplicabilă de morți. Chiar de cei mai apropiați, de parcă pe loc s-ar fi schimbat raporturile dintre cel mort și cei vii, ca și cum ar intra în vigoare alte legi. Una din ele ar putea fi sentimentul deosebirii radicale care a intervenit între cel mort și cei vii, care reflectă sentimentul deosebirii radicale dintre lumea aceasta și cealaltă. Alta ar putea fi marea depărtare care se interpune între cel mort și cei vii, așa încât cel mort să nu îi mai recunoască pe cei vii, precum cei vii nu-l mai recunosc pe cel mort, că e „de-al lor”, aparținând de acum lumii de dincolo. Cel mort este altcineva după ce a murit. Este al nostru, dar este altcineva. Ne pare străin, înstrăinat, intrat într-o altă condiție. Este din altă lume acum, iar noi nu găsim corespondente cu ea. De aceea teama de mort. Nu este o teamă oarecare, ca orice teamă, este o teamă sfântă, este o teamă de altceva. Ne simțim într-o nepotrivire. Taina vieții și a morții acum se descoperă ca taină absolută. Nu mai înțelegem nimic și, în această neînțelegere, este marea înțelegere. Iar ea ne sperie. Ne descoperă și ne lasă descoperiți. Astfel de stări sufletești sunt efectul întâlnirii cu misterul, cu taina.

Toți suntem credincioși, cum erau și apostolii, însă, atunci când te întâlnești față în față cu ceva extraordinar, parcă devii dintr-odată alt om. Misterul provoacă în tine o stare deosebită care nu poate fi exprimată prin cuvinte. Aceste cuvinte: teamă, frică, spaimă, uimire, cutremur sunt cuvinte omenești care exprimă întâlnirea cu misterul, cu taina, cu Dumnezeu, cu minunea, însă sentimentul adevărat al acestor întâlniri este mai profund și de fapt inexplicabil. Cei care asistaseră la minunea învierii fiului văduvei din Nain se întâlniseră cu taina! Căci ce altceva era învierea din morți a unui tânăr, pe care toți îl știau mort? O moarte devenită mister, cu care atât cât se poate se împăcaseră, iar acum se întâlneau cu un mister și mai mare, misterul învierii lui din morți! În chipul cel mai firesc, deci era normal să-i cuprindă pe toți teama și cutremurul. Textul acestei pericope evanghelice are la urmă câteva cuvinte care sunt, de fapt, cheia întregii probleme. Ele dezvăluie sensul fricii. Iată ce spune evanghelistul Luca: „Și frica i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu” (Luca 7,16) Adică, nu este vorba de o frică oarecare, de o frică de dimensiune omenească, ci este starea de recunoaștere a lui Dumnezeu. „Și slăveau pe Dumnezeu”, înseamnă că recunoșteau în fapta pe care o făcuse Hristos, pe Dumnezeu. Oare, oricare dintre noi, în fața unei astfel de situații, nu ar trăi un sentiment asemănător? Nu ar trăi o emoție în care frica și cutremurul ar fi urmate exact de ceea ce li s-a întâmplat și acelora, adică slăvirea lui Dumnezeu? Biserica a rânduit ca această întâmplare să se perpetueze din neam în neam, din generație în generație, să se citească în biserică, să o citească toți creștinii, tocmai pentru a trage toți învățătură de cuviință din această minune și din toate minunile care se întâmplă în jurul nostru. Din minunea vieții, în primul rând, din taina morții. Și astfel să intrăm și noi în frică și cutremur, care să ne deschidă ochii spre a slăvi și mai mult pe Dumnezeu!