Calea, Adevărul și Viața / Diferența dintre icoană și tabloul religios

Prima Duminica din Sfântul și Marele Post, Duminica biruinței dreptei credințe, este dedicată și cinstirii sfintelor icoane. Întrucât, nu de puține ori, preotul este pus în fața faptului de a primi din partea credincioșilor sau de a sfinți tablouri religioase, cred că este oportun să înțelegem care este deosebirea dintre icoana adevărată și tabloul religios. Diferența dintre icoana și tabloul religios este dată, în primul rând, de diferența fundamentală dintre viziunea Bisericii de Răsărit și a Bisericii de Apus în ceea ce privește înțelegerea artei sacre. Biserica din Răsărit și-a fundamentat dogma despre icoana pe faptul Întrupării Mântuitorului Hristos, o prezență reală care poate fi reprezentată în imagini, în timp ce Biserica din Apus s-a îndepărtat treptat de esența artei sacre, făcând loc imaginii didactice sau alegorice și lăsând loc inspirației artistului. În jurul anului 600, papa Grigorie cel Mare a formulat o cunoscută teză potrivit căreia imaginile se adresează, în primul rând, oamenilor simpli și trebuie să fie pentru ei ceea ce sunt cărțile pentru cei învățați. Aceasta înseamnă, în primul rând, că funcția picturii era de a instrui și de a educa și, pentru aceasta, ea trebuia să devină cât mai accesibilă și mai ușor de înțeles. Acceptând această teza, trebuie să spunem totuși că ea a dus cu timpul la edificarea unei picturi realiste, străine Bisericii, insistându-se doar pe aspectul didactic și estetic, fără a ține cont de cel mai important aspect, cel sacramental-duhovnicesc. Deși a avut unele perioade cu influențe venite din Apus, Biserica Ortodoxă a rămas fidelă tradiției sale iconografice, dezvoltându-se în majoritatea țărilor ortodoxe, atingând apogeul între sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XVI-lea în Rusia. Culmea e că tot în Rusia au fost importate în arta sacră a Bisericii Ortodoxe ideile Renașterii, în vremea lui Petru cel Mare (1682-1725), fenomen ce s-a petrecut și în Țările Române, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Pictori școliți în Occident au pictat biserici renumite, într-un stil străin Ortodoxiei, cum ar fi: Catedrala Mitropolitană din Iași, Biserica Mănăstirii Agapia sau Biserica „Sfântul Spiridon Nou” din București. Acest fapt a diluat și a relativizat percepția unor clerici, dar și a credincioșilor asupra artei sacre. Astfel, mulți au ajuns să prefere în locul icoanei ortodoxe, care exprimă sfințenia și transfigurarea persoanelor prin Duhul Sfânt, reprezentările realiste, care scot în evidență umanitatea cu toate neajunsurile ei, uneori chiar senzualitatea, având continuitate prin arta sacră, în mod involuntar, erezia lui Arie. Pentru a face distincția dintre o icoană și un tablou religios, se pot menționa câteva diferențe: - Icoana este un obiect sfânt ce ne înfățișează o realitate transfigurată prin harul dumnezeiesc și ne pune în legătură cu însăși persoana reprezentată (Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinții), în timp ce tabloul religios ne prezintă o realitate omenească dezbrăcată de har și de lumină, cu trăsături realiste și naturale, accentul căzând pe mulțimea detaliilor și măiestria pictorilor; - Icoana este rod al ascezei și al trăirii personale a iconarului, dar și al tradiției sobornicești a Bisericii. Icoana nu este semnată de iconar în semn de smerenie, însă trebuie să poarte numele sfântului reprezentat sau al scenei (accentul căzând din nou pe realitatea duhovnicească), în timp ce majoritatea tablourilor religioase poartă semnătura artistului, din dorința lui de a-și păstra renumele și după moarte. - Așa cum cântarea la strană trebuie să fie neutră și lipsită de sentimentalism pentru a crea un fond comun de rugăciune, la fel și icoana trebuie să fie lipsită de senzualism, întrucât aceasta, asemeni cuvântului, este un mod de cunoaștere a lui Dumnezeu. În tablourile religioase în care sfinții sunt prea trupești, pot fi observate cu ușurință pasiunile pictorilor, dar și defectele omului căzut în păcat; - Adevăratele icoane sunt cele pictate pe lemn, în frescă sau în mozaic. Oricât de frumoase ar fi icoanele ferecate în argint și aur ori cele pictate pe sticlă, nu reușesc totuși să redea în mod potrivit bogăția sensurilor teologice propuse de către erminia bizantină. De asemenea, în biserică nu își au locul icoanele lucrate în goblen, țesute la război sau făcute din alte materiale, acestea fiind tablouri demne de a fi expuse în muzee sau în casele private, dar nu în biserică, unde toate trebuie să fie într-o unitate.

Pr. Cristian Ștefan