Calea, Adevărul și Viața / Cum să te întristezi când ți se dezleagă problema mântuirii?

Dintru început, Evanghelia Duminicii a XII-a de după Rusalii, ce ne vorbește despre un tânăr bogat (Matei, 19,16-26), s-ar părea că scoate în evidență preocupările serioase privind mântuirea și viața veșnică ale acelui tânăr. Însă, după felul cum îi răspunde Mântuitorului Hristos, mai degrabă s-ar părea că nu ar fi fost destul de sincer în întrebarea sa.

Ce reiese mai clar este faptul că acel tânăr bogat venea în fața Mântuitorului cu o bună părere despre sine. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca un mare pedagog și cunoscător al inimilor oamenilor, îi dă o lecție în răspunsul la adresare, explicându-i că singur Dumnezeu este bun și să nu aibă despre sine o așa de înaltă părere.

Toate laudele tânărului că a păzit poruncile din tinerețe s-au dovedit fără temei, întrucât, dacă ar fi fost sincer în întrebarea sa despre dobândirea vieții veșnice și după ce i-a și arătat Mântuitorul Hristos condițiile mântuirii, se cuvenea să se bucure și să urmeze calea indicată de Hristos.

Evanghelia ne spune că tânărul s-a întristat foarte tare. O comparație între dorul său de la început pentru mântuire și întristarea de după discuția cu Mântuitorul dovedește o mare diferență și, în același timp, o mare nesinceritate. Cum să te întristezi când cineva îți dezleagă o problemă, problema mântuirii? El trebuia să se mulțumească și să se bucure întrucât și-a limpezit calea spre mântuire.

S-a dovedit că el a fost legat mai tare de lucrurile sale decât de mântuire. S-a dovedit a fi o legare de lucruri chiar exagerată, ceea ce l-a făcut pe Mântuitorul să afirme cât de greu vor intra bogații în Împărăția lui Dumnezeu. Mai precis, nu neapărat cei care au avuții, ci cei legați de avuții. Așa și Avraam a fost bogat, dar nu a fost legat de avuții; cazul Iov, cel care nu a putut fi despărțit de Dumnezeu datorită bogățiilor; vameșul Zaheu avea multe avuții, dar când a fost vorba de mântuire a renunțat la ele.

Dintru început primordialul „A fi” îl cuprindea și pe fratele său geamăn „A avea”. Când Dumnezeu l-a adus pe om din neființă la ființă și l-a așezat în rostul lui „să fie!”, l-a binecuvântat cu toată frumusețea și bogăția, daruindu-i „în stăpânire tot pământul și toate vietățile ce se târăsc pe pământ, toți peștii mării, toate păsările cerului, toate dobitoacele, toată iarba dătătoare de sămânță de pe fața-ntregului pământ, tot pomul purtător de rod cu sămânță de pom într-însul; că acestea să-i fie spre hrană” (Fac. 1, 26-29). Așadar, i-a încredințat toată bogăția lumii și el însuși era o bogăție, deoarece a fost creat după chipul și asemănarea Celui întru care „se sălășluiește toată plinătatea” (Col. 1,19).

Se poate spune că în ființa omului se regăsea și sensul de avere, indicând firea și averea ca având o tainică obârșie comună.

Prin intrarea păcatului în lume și diversificarea lui, între „A fi” și „A avea” s-a strecurat un divorț, prin care omul și-a distrus armonia interioară și a alunecat în dramă, aflându-se acum în punctul cel mai tragic al existenței sale, în care omul și-a preschimbat firea și a devenit omul-dramă. Este acel om sfâșiat între cele două direcții ale existenței sale: de slujitor al lui Dumnezeu sau al lui însuși. Astfel, risipind bogăția dintâi, omul a iscat înăuntrul firii sale un gol adânc, pe care crede că îl poate umple, grămădind în el lucruri, numai că în acest mod se alungă din rostul său primordial și se topește în „chipul lumii acesteia care trece” (I Cor. 7,31).

Cu toate acestea, mai există un glas care vine dintr-o altă lume, glasul Veșniciei, care ne cheamă: „vino după Mine!” și ne îndeamnă nu doar să vindem toată averea, ci să vindem tot ceea ce suntem pentru a putea urca către obârșia ființării noastre. Izbăvirea omului din tumultul lumii și al lucrurilor este problema lui Dumnezeu, pentru că la El „toate sunt cu putință” (Matei 19,26), iar omului îi aparține acceptarea chemării.