Calea, Adevărul șă Viața / Să ne cercetăm conștiința

Întrucât suntem in Postul Sfinților Apostoli Petru si Pavel, în acest editorial  nu doresc altceva decât a vă determina să meditați la cele spuse de către Sfântul Teofan Zăvorâtul, în Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, ca apoi fiecare să se deprindă astfel a deosebi binele de rău înăuntrul său și să ia măsurile cuvenite:

„«Mijiți-vă» toate simțurile din afară, întoarceți-vă spre cele dinlăuntrul vostru ochiul luării-aminte și priviți: ce este acolo?

Prima dată nu veți vedea nimic — nu fiindcă nu ar fi nimic acolo, ci fiindcă sunt prea multe și de toate, însă strâmbate, și rătăcesc într-o tulburare lipsită de rânduială. Ceața desparte de noi precum un zid toate lucrurile și le ascunde în sine: și cel care privește înăuntrul său pentru prima dată vede că toate cele lăuntrice parcă sunt acoperite cu văl de întuneric. De asta puteți să vă încredințați îndată — dar nu încetați osteneala adâncirii în sine. Răbdați puțin și veți începe în scurtă vreme să deslușiți, puțin câte puțin, cele ce se petrec înăuntrul vostru, la fel cum cel ce intră de afară într-o odaie întunecoasă începe, după ce a stat puțin înăuntru, să deosebească lucrurile.

Deci, adânciți-vă luarea-aminte și priviți: iată lucrul ce vă preocupa s-a dus; în locul lui a venit altul, acesta a fost înlocuit pe dată de un al treilea; nici acesta n-a apucat să se arate bine, că îl împinge deoparte un al patrulea, care e alungat la rândul său de un al cincilea, și așa mai departe. Un gând este înlocuit în grabă de un altul — și asta așa de repede, încât aproape nu putem să ne dăm seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Această continuă mișcare a gândurilor nu ne părăsește nici măcar între două îndeletniciri, de pildă când trecem dintr-un loc în altul, ci și în vremea lor, oricât de importante ar fi ele: și în vremea rugăciunii din biserică și de acasă, și în vremea citirii, și chiar în timp ce cugetăm adânc. Este vorba de împrăștierea minții și de lipsa atenției concentrate, de care avem atâta de nevoie ca să ne cârmuim pe noi înșine. Iată, puneți lucrul acesta ca primă trăsătură a omului nostru lăuntric. Este ceva care seamănă cu agitația fulgilor de zăpadă ce cad când suflă vântul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vară. Starea diametral opusă, pe care o găsim la sfinți, este luarea-aminte a minții, care nu îngăduie să intre ceva în cap și să iasă din el după bunul plac, ci supune totul libertății și conștiinței, în care petrec Dumnezeu și persoana care Îl contemplă. Între aceste două extreme există felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc în lupta cu gândurile și râvnesc să aducă pace în ele.

Priviți și mai atent, și veți deosebi în voi înșivă, sub această învălmășeală a gândurilor din minte, din voință, grija statornică pentru viața de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, îl gonește pe om dintr-o osteneală în alta, mânându-l tot înainte prin nemulțumirea față de orice ar dobândi și înfățișându-i o sută de alte lucruri, pasămite de neocolit, atunci când face unul. De la cea dintâi clipă când ne trezim din somn, grija ne împresoară sufletul și nu ne lasă să ședem locului, nici să stăm de vorbă cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în tihnă, până ce adânca noapte nu ne doboară cu somnul, care la rândul lui este tulburat cu vise pline de griji. Această boală se numește grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneți ca cea de-a doua trăsătură a ceea ce se petrece înăuntrul nostru. Însușirea diametral opusă acesteia pe care o au sfinții este lipsa de griji deșarte — care, de altfel, nu este nepăsare, ci osteneală smerită, corectă, care stă în încredințarea propriei sorți în purtarea de grijă atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se află lupta dintre îngrijirea de sine și smerita încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu însoțită de osteneala după putere”.