Atitudinea creștinului ortodox față de lume și față de sine însuși

        În epistolele Sfântului Apostol Pavel sunt unele texte greu de înțeles, după cum spune și Sfântul Apostol Petru (II P, 3.16). Unul din aceste texte se află  în epistola către Galateni, în care Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Gal. 6,14).

       Într-adevăr este un loc greu de înțeles, însă el constituie temelia învățăturii privind: „Atitudinea creștinului ortodox față de lume și față de sine însuși”.

       Să vedem cum tâlcuiesc aceste cuvinte Sfinții Părinți. Avva Dorotei zice că: „Lumea se răstignește omului, când omul se leapădă de lume și îmbrățișează viața singuratică... Atunci se răstignește  lumea lui, căci a părăsit-o. Aceasta este ce spune Apostolul: «Mie lumea s-a răstignit» și apoi adaugă: «și eu lumii». Adică, după izbăvire de lucrurile din afară, se luptă chiar și față de plăceri și față de poftele lucrurilor și față de voile sale și-și omoară patimile sale: Atunci se răstignește și el însuși lumii” (Filocalia, vol. IX).

       Sfântul Simeon Noul Teolog zice că: „Precum cel ce este în afara casei nu vede pe cei aflători înăuntrul ei, tot așa și cei răstigniți lumii nu mai au vreo simțire a lucrurilor din lume”.

       Sfântul Justin Popovici are următoarea tâlcuire: „Lepădarea de sine înseamnă lepădare a persoanei sale păcătoase de regula vieții sale și gândirii sale antropocentrice și egoiste. Omul va realiza acestea atunci când prin lucrarea credinței se leapădă de sine pentru păcat și pentru ceea ce este păcătos în el și în jurul lui” (Dogmatica).

        Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale la Sfânta Evanghelie după Matei, zice:  „Ți s-a poruncit să disprețuiești averile și să le urăști atât de mult încât niciodată să nu-ți treacă prin minte să ceri bogățiile de la Dumnezeu...Ți s-a poruncit ca și cum ai fi răstignit pentru toată lumea”.

        Se pune întrebarea: Cum poate realiza acestea un om care trăiește în lume și poartă grijă  de familia sa?

       Tocmai aceste lucruri a avut în vedere Sfântul Apostol Pavel când a scris corintenilor: „Și aceasta vă spun, fraților, că vremea s-a scurtat de acum așa încât cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea...Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge, și cei ce se bucură ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără ca și cum n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea, căci chipul acestei lumi trece”  (1 Cor.7, 29-31).

       Sfântul Teofilact al Bulgariei, tâlcuind aceste cuvinte zice: „Dacă cei ce au femei sunt datori a fi ca și cum nu le-ar avea, ce nevoie mai este atunci a se însura cineva și a-și pune lui o astfel de sarcină? Ce vrea să zică aceasta: ca și cum nu le-ar avea? Adică: creștinii cei însurați nu trebuie să-și cheltuiască toată sârguința cu căsătoria și cu femeile lor, ci se cuvine să le aibă cu atâta  neîmpătimire încât să pară că nici nu le au. De asemenea, cei ce plâng - adică cei ce sunt mâhniți, căci poate au fost lipsiți de vreo bunătate trupească - nu se cuvine a se mâhni pentru aceasta. De asemenea, cei ce se bucură că ar fi dobândit bunătățile lumii acesteia, nici ei nu se cuvine a se bucura pentru aceasta. La fel, cei ce se îndeletnicesc cu schimburi și cu neguțătorii, dând și luând, nici ei nu se cuvine a căuta cu atâta sârguință unele ca acestea, pentru că nu vor păstra nimic din ele și au să le lase aici pe toate...Creștinii care se folosesc de lumea aceasta sunt datori să nu se folosească de ea rău, adică nu trebuie să ia aminte la dânsa cu toată osârdia și împătimirea”.

         Sfântul Teodoret zice: „Cei ce au câștigat multe să nu le cheltuiască în desfătare și în desfrânare, ci să ia dintr-însele doar trebuința”.

        Dumnezeiasca Scriptură ne învață să nu ne punem inima în bogățiile acestea trecătoare, căci unde este bogăția omului, acolo va fi și inima omului (Mt.6,21).  Lucrurile pământești nu sunt aducătoare de liniște și fericire.

        Ne pregătim pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, când Biserica ne pune în fața ochilor sufletești chipuri de drepți din Vechiul Testament care așteptau cu nădejde neclintită venirea lui Mesia.

        Dintre aceștia, cel mai de seamă a fost Avraam, căruia i s-a făgăduit că va moșteni pământul făgăduinței. Însă, acolo Avraam nu s-a simțit fericit și considera că „...locuia în pământ străin...căci aștepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu” (Evr. 11, 9=10).

          Și iată cum tâlcuiește aceste cuvinte Arhiepiscopul Dmitri Reysler: „Nici Avraam, nici fiul sau Isaac, nici nepotul său Iacov nu erau prea mult interesați de foloasele pământești, pe care le-ar fi primit în pământul făgăduinței. Cetatea pe care o așteptau ei era una care avea temeliile deosebite, cetatea căreia Îi este meșter și lucrător Dumnezeu. Adică este cetatea cerească - Împărăția cerurilor. Prin urmare creștinul trebuie să înțeleagă că și el este un locuitor în pământ străin, că nu există cetatea stătătoare pentru el aici pe pământ și că cetățenia lui - datorită credinței lui - prin făgăduințele lui Dumnezeu este cetatea cea veșnică, adică împărăția lui Dumnezeu”.