• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 20 Iulie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 13 Noiembrie , 2023

ARTIȘTI ȘI TOPOSURI. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (XIV) 11.COLECȚIONISMUL LA BAIA MARE

COLECȚIONISMUL la Baia Mare.

 

Progresele înregistrate în economia băimăreană în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în special trecerea la exploatații bazate pe mecanismele financiare capitalizante, pe tehnică mașinistă și pe întrebuințarea resursei umane salariate – factori specifici primei revoluții industriale – așa lent cum s-a putut desfășura ea și la Baia Mare – a pricinuit apoi apariția, pe cale de consecință, până către anul 1900, a unei elite sociale noi – sursă și resursă umană economică, civică, politică și socială, determinată de nevoi, de cerințe, de așteptări și de capabilități de acțiune/ reacțiune/ exprimare societală caracteristice tiparelor comportamentale ale burgheziei mici și mijlocii. Ponderea necesităților, căutărilor și dezirabilității experiențelor de consum cultural pe care le-a manifestat această nouă structură clasială burgheză s-a mișcat, treptat, dinspre utilizarea spațiilor de instituționalizare a evenimentelor comunitare (îndeosebi a celor confesional religioase; mai rar a celor administrative) înspre acumularea și valorificarea unor resurse personalizate în spațiul privat al intimității familiale. Drept urmare, consumul artistic vizual a combinat și la Baia Mare, vreme de aproape un secol, produsele artistice religioase (de uz comunitar și/ sau privat) cu artefacte deplin laicizate, destinate decorării, autodefinirii și legitimării propriului spațiu privat (al cetățeanului devenit, simultan, și comanditar, și proprietar și colecționar) prin piese de pictură, grafică de șevalet și fotografie consacrate – cel mai frecvent – portretisticii de familie. Adică prin artefacte dobândite și negociate pe bază de comenzi directe adresate unor profesioniști ce au aparținut – cei mai mulți – filierei așa-numitor portretiști itineranți: pictori de școală austriacă, germană și/ sau maghiară care, răspunzând comanditarilor, au voiajat individual, au colonizat temporar în zonă și au realizat/ distribuit aici produse de import cultural. Au fost creatori de plan secund pe scena artistică zonală și internațională, ale căror identități personale s-au estompat ori chiar s-au anonimizat în timp, precum mărturisesc unele exemplare de pictură păstrate în colecțiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» (câteva reproduse și în ilustrațiile volumului de față, la finalul acestui subcapitol): Anonim, Familia Guzman; Anonim, Emerik Teleki și soția; Raduly (?), Portretul actorului Márton Lenvay; Hessl (?), Portretul lui Ema Teleki, Portretul lui László Teleki. O a doua resursă umană care a alimentat producția și consumul artistic băimărean în veacul al XIX-lea a fost filiera locală. Ea s-a constituit lent, a avut o consistență numerică mai degrabă modestă și s-a compus din două surse de proveniență: „halogenă” – prin colonizarea unor profesioniști veniți din afara orașului, respectiv „indigenă” – prin profesionalizarea în centre educaționale europene a unor artiști născuți la Baia Mare. Prima categorie este exemplificabilă prin nume precum Zsigmond Pap Törökfalvi (1823-1904: pictor, acuarelist), Jószef Mezei (1823-1880: pictor laic și bisericesc, scriitor, fotograf), Henrik Horváth (1840-?: profesor de desen, absolvent al academiei vieneze) și János Thorma (1870-1937). Cea de-a doua prin Zsigmond Nagy (1872-1932), István Réti (1872-1945) și Jenő Maticska (1885-1906), Alexandru Duma (1887-1916). Cu ultimii cinci artiști nominalizați intrăm, însă, în perioada sezoanelor băimărene ale colonizărilor Școlii particulare de pictură Simon Hollósy (1896-1901) și, subsecvent, în procesele de întemeiere, de structurare și de dezvoltare a Centrului Artistic Baia Mare.

 

COLECȚIONISMUL în vremea înfloririi colonismului temporar.

 

Vreme îndelungată – începând cu colonizările studenților și artiștilor münchenezi asociați Școlii Hollósy (1896-1901), iar apoi până târziu în anii interbelici – și, sporadic, chiar ulterior, coloniștii temporari veniți la Baia Mare și-au stabilit rezidențele – și, desigur, arealul exercitării practicilor productiv–artistice plein air-iste – cu preponderență în spațiile populate de segmentul inferior al ierarhiei socioeconomice băimărene prin cvartalurile nord/ nord–estice. Opțiunea avea să fie favorizată și întreținută, timp de aproape trei decenii, și de întrebuințarea intensivă pentru activități educaționale a atelierului Școlii Hollósy: celebrul fost „fânar” care a fost amplasat și adaptat funcțiunilor necesare în primăvara anului 1896 pe „colina Jokai” din parcul central al orașului (situat în cvartalul „Valea Roșie–Valea Usturoiului” – păstrând proporțiile, un fel Montmartre băimărean sui generis), iar apoi a fost reparat și întreținut, aproape anual, până la dezafectarea sa în anii deceniului 1930.

 

Elevi, studenți și artiști deopotrivă și-au aflat găzduire în camere închiriate în gospodăriile „rural–urbane” ale muncitorimii industriale și agricole, uneori (mai rar) prin imobile „citadinizate” deținute de mici antreprenori și funcționari: toate acele locații, situate în amplasamente imobiliare deplin integrate în natură (grădini mai mari ori mai mici, amenajate/cultivate floricol, arboricol și legumicol), au putut fi obținute cu costuri de închiriere cel mai adesea accesibile (cazare și masă, adeseori decontate parțial „în natură”, la schimb cu lucrări de artă care s-au acumulat, în timp, în numeroase „dețineri”/colecții private informale de artă plastică !). Exemplul notoriu în acest sens l-a reprezentat strada Valea Roșie.

 

Catagrafierile efectuate între 1974-1989 în temeiul Legii 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național conduc înspre estimarea a cel puțin șapte sute de asemenea proprietăți „colecționiste” familiale (dintre care peste patru sute luate în evidența centralizată), care conțineau lucrări de „școală băimăreană” din perioada istorică (1896-1950), și câteva colecții specializate, care acumulaseră și lucrări de etapă contemporană, puse în circuit public prin manifestările expoziționale tutelate, de regulă, de Filiala Baia Mare a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1945-1989).

 

COLECȚIONISMUL, tezaurizarea și muzealizarea publică.

 

Structura instituțională publică specializată în domeniile colecționării, tezaurizării, cercetării științifice şi valorificării patrimoniului artistic produs în Centrul Artistic Baia Mare s-a cristalizat treptat, lent şi cu numeroase sincope, odată cu apariția, iar apoi prin reorganizarea instituțiilor muzeale băimărene în funcție de schimbările general istorice petrecute după anul 1900. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în contextul proceselor de constituire la Baia Mare a unei Asociații muzeale, pictorul băimărean Béla I. Grünwald a inițiat proiectul înființării unei pinacoteci orășenești preconizând colecționarea de lucrări ale artiștilor activi în colonia băimăreană de artă. Așa s-a născut, în 1898, ideea unei colecții orășenești de artă băimăreană. La deschiderea Muzeului orășenesc Baia Mare, în 1904, existau circa 15 piese originale şi, conform obiceiurilor acelui timp de pionierat al muzeografiei europene, mai multe zeci de cópii şi replici după capodopere ale artei universale din mari muzee europene. În perioada 1919–1924, muzeul băimărean a fost reorganizat, fără prea mare succes. În tot cazul şi în mod cu totul surprinzător colecția orășenească de artă nu a reușit să depășească pragul de 200 piese originale în perioada 1904–1940. Între 1940–1944, o nouă reorganizare a fost întreprinsă de autoritățile de ocupație a Ardealului de Nord în timpul de jurisdicție impus de al doilea Diktat de la Viena, fără vreun impuls de dezvoltare major. În contextul retragerii autorităților de ocupație în octombrie 1944, o parte a inventarului muzeal al lucrărilor de artă a fost dislocat în Ungaria. În 1951, fostul Muzeu orășenesc a fost transformat în Muzeu Regional, iar începând de prin 1954 a început să se înfiripe o mai consistentă activitate expozițională, îndeosebi prin acțiuni comune cu Filiala Baia Mare a Uniunii Artiştilor Plastici (în speță prin Expozițiile Regională organizate în comun şi găzduite în spațiile de la etaj ale actualului sediu muzeal de artă din Baia Mare, din str. 1 Mai nr. 8). În acest context, printr-o Decizie a fostului Sfat Popular Regional s-a înființat în 1960 Secția de artă românească modernă şi contemporană în cadrul Muzeului Regional Maramureș. În acel moment, inventarele înregistrau 168 piese de artă plastică şi decorativă, majoritatea covârșitoare  provenind din aşa-zisul Fond vechi – piese dobândite în perioadele antebelice prin achiziții şi donații.

 

O autentică politică de dezvoltare a tezaurizării muzeografice publice de artă plastică, prin achiziții şi transferări din fondurile patrimoniale (istoric și contemporan) produse în Centrul Artistic Baia Mare, începe din 1958 şi se dinamizează după 1962, încât, la 31 decembrie 1968, colecțiile de artă plastică înregistrează 495 poziții de inventar. Prin efectele reorganizării administrative din 1968, instituția s-a transformat în Muzeul Județean Maramureș, unitatea muzeografică județeană funcționând comasat, cu toate secțiile, specializările şi serviciile (istorie, mineralogie, artă populară, artă, restaurare, administrativ – iar din 1974 şi cu Oficiul județean pentru Patrimoniul Cultural Național).

 

În 1977 se petrece îndelung așteptatul proces de dezvoltare muzeală prin expansiuni ale patrimoniului imobiliar destinat funcțiunilor de muzeificare. Astfel, la vechiul sediu din str. 1 Mai rămâne – iar, apoi, de dezvoltă progresiv, dar cu numeroase sincope și dificultăți – doar Secția de Artă. Vreme de mai mulți ani s-au efectuat ample lucrări de reabilitare şi adecvare a facilităților, precum şi laborioasa muncă științifică de concepere și realizare a celei dintâi expoziții muzeale permanente fundamentate pe temeiuri muzeografice cu adevărat profesioniste. Concepute și coordonate de Traian Moldovan (muzeograf și șef al Secției de Artă până în 1990), aceste activități s-au finalizat în 1984, după mari dificultăți la avizarea tematicii expoziționale de către cenzura fostului Consiliu al Culturii şi Educației Socialiste București, odată cu inaugurarea expoziției tematice permanente „Tradiție şi continuitate în «Centrul Artistic Baia Mare». A fost evenimentul care s-a putut constitui într-un autentic fundament argumentativ în sprijinul oportunității transformării Secției de artă a Muzeului Județean Maramureș într-un muzeu independent, specializat domenial şi tematic în problematicile complexe ale reprezentării muzeale, tezaurizării, valorificării istoriei şi dezvoltării creației actuale a Centrului Artistic Baia Mare. În paralel, patrimoniul muzeal a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă între 1969-1987 prin extinderea domenială (pictură, grafică de șevalet şi de reproducere, sculptură, arte decorative) şi prin atingerea unui număr de 2721 poziții de inventar.

 

Trebuie precizat că, pe tot parcursul perioadei 1900-2006, la Baia Mare colecționarea muzeală a obiectelor de artă plastică s-a constituit într-o componentă sectorială a preocupărilor muzeale generale, după formula tradițională articulată profesional în veacul al XIX-lea – aceea de muzeu compozit (arheologie, istorie, etnografie şi artă populară, mineralogie, istoria mineritului, arte plastice), cuprinzând de preferință toate sectoarele muzealizabile relevante pentru zona geografic–administrativă de acoperire asumată de respectiva instituție. S-ar putea aprecia că, vreme îndelungată, o asemenea formulă compozită a putut fi operantă cu oarecare șanse de succes, deşi ea a evidențiat încă de prin anii 1980 acțiunea constrângătoare a unor factori materiali şi umani care au grevat clar negativ şi defavorizant asupra muzeografiei de artă în Maramureș. Pe de altă parte, în ambianța prefacerii realităților politice, social–economice şi cultural–educaționale în perioada postcomunistă, devenise imperios necesară structurarea unui muzeu de artă independent, cu atribute administrative de nivel județean. Astfel, înființarea unui Muzeu Județean de Artă independent s-a cristalizat, treptat, ca un proiect nu doar vital, ci şi necesar pentru a putea răspunde provocărilor succesive apărute după 1990 în societatea românească.

 

Primul pas s-a petrecut atunci când Ministerul Culturii și Cultelor (sub mandatul acad. Răzvan Theodorescu) a recunoscut identitatea specifică a instituției noastre muzeale atribuindu-i denumirea de Muzeul de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» printr-un înscris oficial din octombrie 2001. Apoi, în temeiul unei Hotărâri a Consiliului Județean Maramureș privind reorganizarea fostului Muzeu Județean Maramureș, în octombrie 2006 a fost înființat Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» ca instituție independentă de rang județean.

 

Patrimoniul muzeal s-a dezvoltat în ritmuri inegale, cu cicluri de acumulare accelerate intercalate cu cicluri de stagnare (apropiate, uneori, de praguri critice. Dacă în 2006 se înregistrau 3419 poziții de inventar, în 2018 colecțiile muzeale au ajuns să cuprindă 4012 piese de artă plastic/ vizuală și 2286 piese de fond documentar, cu o pondere de reprezentare a Centrului Artistic Baia Mare de 93%.

 

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.