Analiza deciziei de închidere a iazurilor de decantare. Iazurile, procesate, soluția economică de viitor

În ultima perioadă, subiectul iazurilor de decantare a fost pe ordinea de zi a politicienilor din întreaga țară. Chiar și ministrul Mediului, doamna Buzoianu, a făcut mai multe vizite în zone afectate de iazurile de decantare. În Maramureș a vorbit de iazul de la Tăuți, dar și de iazul de la Bozânta. Părerile ministeriale au fost preluate de politicieni și folosite în mesaje cu tentă electorală. Lucrurile sunt mai complicate, iar specialiștii au alte păreri, de multe ori. În cazul iazurilor maramureșene, profesorul universitar Ioan Bud are mai multe analize extrem de interesante. Profesorul băimărean, alături de colectivul cu care lucrează, prezintă situația din Bozânta și de la Tăuții de Sus în mai multe materiale. Vă prezentăm aceste analize și sperăm că cei în măsură vor ține cont de cele spuse de Ioan Bud, unul dintre cei mai importanți specialiști în problematica de mediu, de minerit, de poluare. 

Resurse minerale abandonate pe platformele de procesare

În contextul actual al războaielor, creșterii demografice și a gradului de urbanizare, noile tehnologii etc., necesarul de resurse minerale este în creștere, iar prețurile urmează aceeași cale sau sunt impuse de cei care dețin monopolul. O parte din aceste resurse se găsesc în depozitele de deșeuri miniere sau metalurgice care, conform legii minelor, sunt considerate produse reziduale miniere, adică resurse cu potențial de valorificare. În ultimul timp, guvernul României a decis continuarea închiderii unor iazuri, în loc să dezvolte o campanie de cercetare privind potențialul și posibilitățile de valorificare ale acestora. Pentru județul Maramureș sunt luate în considerare Iazul Tăuții de Sus și Iazul Bozânta. În condițiile economice și financiare ale României, cheltuirea unor sume importante de bani pentru închidere este o decizie pripită și fără temei, iar potențialul de valorificare nu este fundamentat. Analizând literatura de specialitate, constatăm numeroase informații mai mult sau mai puțin pertinente. Un exemplu relevant de lucrare care prezintă informații pertinente despre potențialul celor două iazuri, și nu numai, este RESURSELE MINERALE ALE ROMÂNIEI, volumul II, Minerale metalice și minereuri, apărut la Editura Academiei Române, 2017, sub coordonarea autorilor Emil Constantinescu (membru al Boardului Academiei Mondiale de Artă și Știință) și Nicolae Anastasiu (membru al Academiei Române). Lucrarea conține un tabel la pagina 553 cu evaluări cantitative în tone ale unor metale care pot fi obținute prin recuperare din iazurile de decantare cu randamente de 60%.

În tabel se găsesc cantitățile recuperabile la randamente de 60% pentru o parte din metalele conținute în Iazul Bozânta și Iazul Tăuții de Sus. Menționăm că în prezent sunt tehnologii de recuperare cu randamente mult mai mari, iar în iazuri se regăsesc și alte elemente cum ar fi wolfram, galiu, seleniu, telur, aur, argint etc. Dacă luăm prețurile metalelor din prima parte a lunii octombrie 2025 și înmulțim cu cantitatea metalelor recuperabile din cele două iazuri, obținem valori impresionante.

De exemplu, pentru cupru, în Iazul Tăuții de Sus 3 852 tone x 10 735 dolari/tonă = 41 351 220 dolari, iar pentru zinc 24 644 tone x 3 113 dolari/ tonă = 76 716 772 dolari. Dacă vom continua cu toate elementele din tabel și prețurile aferente, ajungem la o sumă mai mare de 390 milioane dolari. În cazul Iazului Bozânta, cuprul 7 465 tone x 10 735 dolari/tonă = 80 136 775 dolari, iar zincul 46 688 tone x 3 113 dolari/tonă = 145 339 744 dolari. Prin continuarea calculului cu celelalte elemente din tabel, ajungem la o sumă de peste 790 milioane dolari. La aceste sume pot fi adăugate valorile celorlalte elemente și în plus, pot fi valorificate mineralele cum ar fi nisipul și praful cuarțos sau argilele pentru cărămizi, betoane etc. în industrie sau construcții.

Închiderea/ecologizarea acestor depozite necesită cheltuieli mari și blocarea acestor resurse pentru o perioadă nedefinită. Soluția rațională o reprezintă valorificarea acestora, iar pentru diminuarea impactului de mediu și sănătății populației este necesară acoperirea cu o geomembrană provizorie cu caracteristici minimale pentru a stopa drenajul acid și antrenarea de praf. Pe măsura exploatării, geomembrana poate fi recuperată și utilizată în alte scopuri. Dacă se fac lucrările de închidere, trebuie respectate principiile Normativului Tehnic (ignorat în România în toate situațiile), care impun condiții tehnice cu un volum mare de materiale și cheltuieli importante. Acoperirea provizorie ar necesita cheltuieli mult mai mici, însă oferă posibilitatea de recuperare a întregii cantități de resurse. Rămâne să ne folosim resursele mintale pentru a le valorifica pe cele minerale.

Iazul Bozânta este cel mai famat depozit de deșeuri miniere, alături de Iazul Central. Nocivitatea acestui iaz este dată de amplasament (în proximitatea zonelor de locuit), prin praful sclerozant antrenat, apele toxice care se deversează în rețeaua hidrografică și sunt transportate pe distanțe mari. Însă, cea mai nocivă situație o reprezintă neputința de a-l securiza ori valorifica, mai ales în contextul actual al crizei metalelor și mineralelor.

Primul demers îl reprezintă analiza posibilităților de valorificare și ulterior închiderea, dacă se dovedește că nu este fezabilă valorificarea. În legislația minieră nu există conceptul de deșeu minier, doar produs rezidual minier. Dacă acest produs nu este păstrat corespunzător, el este un deșeu toxic pentru mediu și sănătatea populației, așa cum este Iazul Bozânta.

Trecând peste lipsa acestei abordări – valorificare vs. închidere, rămâne revoltător modul în care a fost întocmit proiectul închiderii, care este rostogolit de foarte mulți ani și fără să se ajungă la un rezultat. Proiectul nu respectă prevederile principiilor din normativul tehnic, nu analizează experiența tristă a modului în care au fost închise celelalte iazuri din județ sau din țară, nu învățăm nimic – nici din greșeli și nici din reguli. La aceste construcții trebuie studiată stabilitatea fizică și stabilitatea chimică. Pentru stabilitatea chimică nu s-a realizat impermeabilizarea, fapt ce duce la scurgeri de ape acide încărcate în metale grele. În mod surprinzător, autoritățile nu sancționează aceste surse de poluare, deși au trecut prin proiectare, aprobare/ expertizare și construcție/ recepție. În România mai sunt câteva activități miniere / în așteptare sau alte activități de producție care dacă nu respectă condițiile din alt normativ sunt aspru sancționate. Acest normativ are reguli foarte stricte care se aplică doar unora – pentru unii mumă iar pentru alții ciumă. Acest paradox este inexplicabil și devine mai scandalos prin continuarea acestor abordări în noul proiect de închidere a Iazului Bozânta. Impermeabilizarea propusă de proiect este parțială, doar cu o singură soluție tehnică, ignorându-se posibilitatea de a utiliza geomembrană care, culmea, se fabrică în Baia Mare. Amplasarea de sol pe un material granular fin cu o pantă de 18° și ulterior vegetație forestieră este zadarnică. O soluție intrigantă din proiect o reprezintă depozitarea unei cantități impresionante de piatră de carieră, numită de proiectanți anrocamente (termen neadecvat, poate piatră spartă în mai multe sorturi...). La pagina 17 din proiect regăsim că pentru „asecarea apei de pe plaja iazului..... anrocamente adiționale” un volum de 325 500 mc, iar la pagina 28 „construcția canalelor colectoare .... anrocamente” un volum de 380 217 mc. Însumând aceste volume se obține 707 717 mc. Dacă înmulțim cu densitatea afânată a rocii, obținem 1 200.000 de tone, o producție impresionantă pentru carierele din zonă sau o masă, respectiv greutate care va apăsa pe zona centrală a iazului, unde se află argilă/ argilă prăfoasă saturată (cu umiditate maximă), care riscă să se comporte similar cu un tub de pastă de dinți peste care se așază o greutate mare.

Ce putem face cu acest volum de piatră de carieră?: infrastructura unui drum cu lățimea de 7 m cu un strat de 0,3 m pe o lungime de 336 km sau cu un strat de 1 m pe o lungime de 100,8 km. În plus, pentru a aduce 1.200.000 de tone de anrocamente, este nevoie de 60.000 de curse cu câte 20 de tone pe camion, (termen de execuție 2 ani) pe „rețeaua complexă de drumuri” din zonă. În Baia Mare abia intrăm și ieșim cu mașina în orele de vârf, iar dacă adăugăm această problemă suplimentată cu alte materiale pentru închiderea iazului, intrăm într-un blocaj. Acest iaz trebuia geometrizat corespunzător și găsite alte soluții pentru a da o formă de dom sau o altă geometrie.

Aceste elucubrații din proiect/ proiecte ne duc la costuri foarte mari – zeci de milioane de euro, dar mai grav este că nu facem ce trebuie și nu ajungem la niciun rezultat. Se pare că nu putem, nu ne duce capul, deși avem numeroase poziții pe toate rețelele sociale ale politicienilor noștri cu promisiuni de rezolvare. Oare ei și consultanții lor nu înțeleg? Se pare că nu înțeleg.

Baia Mare, cu toate lucrurile bune făcute în ultimii ani, a rămas o zonă în care praful de pe iazurile ce înconjoară orașul este omniprezent. Principalele surse de poluare sunt Iazul Central şi Iazul Aurul. Iazul Central are o compoziție mineralogică asemănătoare cu toate celelalte iazuri aparținând Companiei REMIN (în număr de 17) însă cu particularitatea depozitării ulterioare a unei cantități de concentrat de pirită arsenioasă. Deșeurile miniere din Iazul Central sunt constituite din sterilele de la procesarea minereurilor neferoase cu conținut de metale prețioase de la minele Şuior, Cavnic, Herja şi Turţ. UP Flotaţia Centrală a procesat minereurile în perioada 1962-1976, iar din anul 1976, iazul este în conservare, având o capacitate de depozitare de 10 milioane tone.

Conservarea iazului nu a reprezentat nicio  reabilitare şi punere în siguranţă faţă de mediu, deoarece acesta a fost obiectul unui proiect de exploatare şi relocare. Altfel spus, cei de atunci nu aveau în vedere realizarea unui iaz cu folie de protecţie, pentru ca otrăvurile din steril să nu se descarce în pământ, în pânza freatică şi de acolo în apa băimărenilor. Iazul Central constituie o nefastă sursă de poluare a pânzei freatice, a apelor de suprafață, a solului şi a aerului pe o suprafață considerabilă din jurul acestuia, din cauza amplasării în amonte de oraşul Baia Mare şi în preajma unei zone cu producție agricolă. Mineralele conținute în acest iaz sunt reactive, datorită sulfurilor care generează în prezența apei şi a oxigenului drenajul acid (ape acide şi metale grele), care este extrem de toxic pentru mediu. „Consecinţele menţinerii Iazului în situaţia actuală: praf sclerozant cu conţinuturi de sulfuri pe mari suprafețe agricole poluează solul prin acidifiere şi, mai grav, prin eliberarea  metalelor grele ce intră în lanțul trofic şi se regăsesc în alimente. Eliminarea definitivă a sursei de poluare este singura soluţie cu adevărat sigură pe termen lung. Abandonarea Iazului Aurul în faza actuală de construcţie implică riscuri de mediu foarte mari. Izolarea şi reabilitarea pe această suprafaţă presupun costuri extrem de mari, iar realizarea din punct de vedere tehnic este aproape imposibilă în contextul actual, având în vedere potenţialul necesar şi volumul mare de material pentru reabilitare”, a spus profesorul universitar băimărean, Ioan Bud.