• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 09 Februarie 2023

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 19 Mai , 2017

Aurarii şi argintarii băimăreni

Lucia POP
Oana LEŞIU

Breslele, asociaţii profesio­nale alcătuite din meşteri calificaţi din aceeaşi branşă sau din branşe înrudite, sunt atestate în Transilvania în secolul al XIV-lea. Urmând modelele Europei Vestice şi Centrale, unde acest tip de organizare apăruse cu mult mai devre­me, breslele se conduceau după statute şi canoane proprii. Însă, datorită con­diţiilor istorice specifice, locale, între­gul proces de dezvoltare a breslelor din Transilvania prezintă caracteristici aparte faţă de breslele din Europa Apuseană.
În secolul al XVI-lea, când în urma dez­voltării economiei monetare şi a pro­cesului timpuriu de capitalizare, renumitele bresle de odinioară din apusul Europei îşi pierd rolul avut în viaţa economică şi socială, desfiin­ţându-se chiar, breslele transilvănene îşi reînnoiesc pe rând privilegiile, redactează statute noi, încearcă să-şi continue activitatea. Fenomenul se re­petă şi în secolul al XVIII-lea. Pe când pretutindeni în Europa Apuseană se generalizează producţia de fabrică, breslele din Transilvania îşi trăiesc a doua perioadă de înflorire, caracterizată prin creşterea lor numerică, prin diversificarea şi specializarea meseriilor pe branşe. În anul 1872 breslele s-au des­fiinţat, locul lor fiind luat de asociaţiile de meseriaşi, care au păstrat obiceiurile şi ritualurile specifice ale vechilor organizaţii meşteşugăreşti.

Statutul special de oraş liber regal a făcut din Baia Mare (Rivulus Domi­narum, Neustadt, Nagybánya) un puternic centru economic, o importantă piaţă de desfacere şi a menţinut constantă in­tensitatea vieţii urbane o lungă perioadă de timp. Comunitatea meşte­şu­gărească a oraşului medieval Baia Mare a fost foarte bine organizată, activitatea eco­nomică şi comercială era foarte intensă, impulsionată de acte privilegiale, fapt care se reflectă şi în bogăţia, diversitatea şi consistenţa patrimoniului legat de această importantă compo­nen­tă a vieţii urbane. Meşte­şu­garii băimă­reni, organizaţi în bresle, îşi desfăşurau activitatea în incinta forti­ficată a oraşului medieval, produsele lor, diversificate în timp, erau direct ra­portate la nevoile zilnice ale comuni­tăţii.

Primele mărturii documentare legate de existenţa meşterilor aurari şi argintari sunt din primul deceniu al secolului al XV-lea, respectiv din anul 1408, când este menţionat aurarul Simon (aurifaber), jude primar ales al oraşului. Acest meşteşug a devenit în timp o adevărată artă; obiectele, de la cele mai simple şi uzuale (tacâmuri, cupe şi potire) până la cele mai complexe (po­doabe, accesorii vestimentare, obiecte decorative şi de cult), sunt semnalate în evidenţele economice ale oraşului (in­ventarele bunurilor ce aparţineau co­mu­nităţii), valoarea lor făcând parte din veniturile oraşului. Existenţa aurului şi a argintului ca materii prime şi activitatea monetăriei erariale au „aşezat” oraşul medieval Baia Mare printre cele mai importante centre ale aurăritului din Transilvania secolelor XV-XVI. Datorită bunului renume de care se bucurau, meşterii aurari şi ar­gin­tari din Baia Mare erau deseori „îm­prumutaţi” de alte centre meşteşu­găreşti din Transilvania, iar comenzile primite de aceştia erau numeroase, diversificate şi din diferite localităţi, mai apropiate sau mai îndepărtate. Prin măiestria obiec­telor ieşite din mâinile lor, prin responsabilitatea funcţiilor ocupate în fruntea comunităţii, meşterii aurari şi argintari şi-au adus aportul la dezvoltarea eco­no­mică şi socială a oraşului, contribuind, sute de ani la rând, la răspândirea renumelui oraşului Baia Mare ca un foarte important centru meşteşugăresc.

Expoziţia cuprinde numeroase piese aflate în patrimoniul Muzeului Jude­ţean de Istorie şi Arheologie Mara­mu­reş: potir de cult din argint bătut, cizelat, gravat şi aurit, donat de domnitorul Ţării Româneşti, Ştefan Cantacu­zino, în anul 1715, mănăstirii din satul Biserica Albă Maramureş (azi în Ucrai­na); pahar din argint bătut, cizelat şi gravat, 1629; mucarniţă din argint, se­colul XIX; farfurie de cositor, coman­dată de breasla cizmarilor, 1802; farfurie de cositor, comanda breslei cuţitarilor, 1721; tiparul sigiliului mare al oraşului Baia Mare, mijlocul secolului XIV; piese din argint (butoni şi fragment de ac), secolul XVI?, Valea ­Borcutului, Baia Mare; inel de aur cu diamant, secolul XVI, Baia Mare.

Existenţa unui cadru organizatoric, do­bândirea de drepturi şi privilegii, adu­cerea de specialişti străini şi, nu în ulti­mul rând, prezenţa naturală a ma­teriei prime au constituit, în ansamblul lor, principalul suport pentru dezvoltarea activităţilor miniere şi pentru funcţio­na­rea la Baia Mare a unei mo­netării care a fost printre cele mai importante din Transilvania. Monetăria şi-a început activitatea cu ceva timp înaintea ates­tării documentare (1411) şi a funcţionat, în mod continuu, mai bine de 450 de ani. La Baia Mare, de-a lungul timpului, s-au bătut monede de aur şi argint (ducaţi şi taleri) pentru regii Ungariei, pentru voievozii şi principii Transil­va­niei, precum şi pentru imperia­lii Habs­burgi. Realizarea tehnică şi artistică a pieselor bătute la monetărie atestă priceperea şi măiestria meşterilor gravori aurari şi argintari din Baia Mare.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.