Aurarii şi argintarii băimăreni

Lucia POP
Oana LEŞIU

Breslele, asociaţii profesio­nale alcătuite din meşteri calificaţi din aceeaşi branşă sau din branşe înrudite, sunt atestate în Transilvania în secolul al XIV-lea. Urmând modelele Europei Vestice şi Centrale, unde acest tip de organizare apăruse cu mult mai devre­me, breslele se conduceau după statute şi canoane proprii. Însă, datorită con­diţiilor istorice specifice, locale, între­gul proces de dezvoltare a breslelor din Transilvania prezintă caracteristici aparte faţă de breslele din Europa Apuseană.
În secolul al XVI-lea, când în urma dez­voltării economiei monetare şi a pro­cesului timpuriu de capitalizare, renumitele bresle de odinioară din apusul Europei îşi pierd rolul avut în viaţa economică şi socială, desfiin­ţându-se chiar, breslele transilvănene îşi reînnoiesc pe rând privilegiile, redactează statute noi, încearcă să-şi continue activitatea. Fenomenul se re­petă şi în secolul al XVIII-lea. Pe când pretutindeni în Europa Apuseană se generalizează producţia de fabrică, breslele din Transilvania îşi trăiesc a doua perioadă de înflorire, caracterizată prin creşterea lor numerică, prin diversificarea şi specializarea meseriilor pe branşe. În anul 1872 breslele s-au des­fiinţat, locul lor fiind luat de asociaţiile de meseriaşi, care au păstrat obiceiurile şi ritualurile specifice ale vechilor organizaţii meşteşugăreşti.

Statutul special de oraş liber regal a făcut din Baia Mare (Rivulus Domi­narum, Neustadt, Nagybánya) un puternic centru economic, o importantă piaţă de desfacere şi a menţinut constantă in­tensitatea vieţii urbane o lungă perioadă de timp. Comunitatea meşte­şu­gărească a oraşului medieval Baia Mare a fost foarte bine organizată, activitatea eco­nomică şi comercială era foarte intensă, impulsionată de acte privilegiale, fapt care se reflectă şi în bogăţia, diversitatea şi consistenţa patrimoniului legat de această importantă compo­nen­tă a vieţii urbane. Meşte­şu­garii băimă­reni, organizaţi în bresle, îşi desfăşurau activitatea în incinta forti­ficată a oraşului medieval, produsele lor, diversificate în timp, erau direct ra­portate la nevoile zilnice ale comuni­tăţii.

Primele mărturii documentare legate de existenţa meşterilor aurari şi argintari sunt din primul deceniu al secolului al XV-lea, respectiv din anul 1408, când este menţionat aurarul Simon (aurifaber), jude primar ales al oraşului. Acest meşteşug a devenit în timp o adevărată artă; obiectele, de la cele mai simple şi uzuale (tacâmuri, cupe şi potire) până la cele mai complexe (po­doabe, accesorii vestimentare, obiecte decorative şi de cult), sunt semnalate în evidenţele economice ale oraşului (in­ventarele bunurilor ce aparţineau co­mu­nităţii), valoarea lor făcând parte din veniturile oraşului. Existenţa aurului şi a argintului ca materii prime şi activitatea monetăriei erariale au „aşezat” oraşul medieval Baia Mare printre cele mai importante centre ale aurăritului din Transilvania secolelor XV-XVI. Datorită bunului renume de care se bucurau, meşterii aurari şi ar­gin­tari din Baia Mare erau deseori „îm­prumutaţi” de alte centre meşteşu­găreşti din Transilvania, iar comenzile primite de aceştia erau numeroase, diversificate şi din diferite localităţi, mai apropiate sau mai îndepărtate. Prin măiestria obiec­telor ieşite din mâinile lor, prin responsabilitatea funcţiilor ocupate în fruntea comunităţii, meşterii aurari şi argintari şi-au adus aportul la dezvoltarea eco­no­mică şi socială a oraşului, contribuind, sute de ani la rând, la răspândirea renumelui oraşului Baia Mare ca un foarte important centru meşteşugăresc.

Expoziţia cuprinde numeroase piese aflate în patrimoniul Muzeului Jude­ţean de Istorie şi Arheologie Mara­mu­reş: potir de cult din argint bătut, cizelat, gravat şi aurit, donat de domnitorul Ţării Româneşti, Ştefan Cantacu­zino, în anul 1715, mănăstirii din satul Biserica Albă Maramureş (azi în Ucrai­na); pahar din argint bătut, cizelat şi gravat, 1629; mucarniţă din argint, se­colul XIX; farfurie de cositor, coman­dată de breasla cizmarilor, 1802; farfurie de cositor, comanda breslei cuţitarilor, 1721; tiparul sigiliului mare al oraşului Baia Mare, mijlocul secolului XIV; piese din argint (butoni şi fragment de ac), secolul XVI?, Valea ­Borcutului, Baia Mare; inel de aur cu diamant, secolul XVI, Baia Mare.

Existenţa unui cadru organizatoric, do­bândirea de drepturi şi privilegii, adu­cerea de specialişti străini şi, nu în ulti­mul rând, prezenţa naturală a ma­teriei prime au constituit, în ansamblul lor, principalul suport pentru dezvoltarea activităţilor miniere şi pentru funcţio­na­rea la Baia Mare a unei mo­netării care a fost printre cele mai importante din Transilvania. Monetăria şi-a început activitatea cu ceva timp înaintea ates­tării documentare (1411) şi a funcţionat, în mod continuu, mai bine de 450 de ani. La Baia Mare, de-a lungul timpului, s-au bătut monede de aur şi argint (ducaţi şi taleri) pentru regii Ungariei, pentru voievozii şi principii Transil­va­niei, precum şi pentru imperia­lii Habs­burgi. Realizarea tehnică şi artistică a pieselor bătute la monetărie atestă priceperea şi măiestria meşterilor gravori aurari şi argintari din Baia Mare.