Ziua Muncii, Labour Day sau May Day

1 mai, Ziua Muncii (Labour Day sau May Day), Ziua internaţională a muncitorilor îşi are semnificaţia în eforturile muncitorilor americani de a impune reducerea zilei de muncă la doar opt ore pe zi. În anul 1872, circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la opt ore pe zi. La vremea aceea, ziua de muncă era de 12-14 ore.

Data de 1 mai apare ca sărbătoare revendicată de muncitori pentru prima dată în anul 1886, în legătură cu întrunirea Federaţiei Sindicatelor din Statelor Unite şi Canada, precursoarea Federaţiei Americane a Muncii. George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca opt ore să constituie ziua legală de muncă, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite ale Americii, însă cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde s-au întrunit 90.000 de persoane, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul a fost acela că aproximativ 35.000 de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de opt ore, fără reducerea salariului.

Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută în lumea întreagă în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor participanţi se ridicase la peste 65.000, iar în urma ciocnirilor cu poliţia au rezultat mai multe victime. Mai mulţi muncitori din Chicago s-au alăturat unui protest organizat de câţiva angajaţi ai unei întreprinderi de prelucrare a lemnului. Poliţia a intervenit, iar patru protestatari au fost ucişi de poliţie şi multe alte persoane au fost rănite mai mult sau mai puţin grav de către forţele de ordine. În aceeaşi seară, o bombă a fost aruncată din mulţime spre coloanele de poliţişti, 66 dintre aceştia fiind răniţi, dintre aceştia  7 decedând ulterior, în urma rănilor primite.

În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii, s-a stabilit ca în ziua de 1 mai 1890 să aibă loc manifestaţii şi greve, pentru reducerea zilei de muncă de opt ore. În anul 1889, social-democraţii  afiliaţi la Internaţionala a II-a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstraţii în Statele Unite ale Americii, Chile, Cuba, Peru şi în majoritatea ţărilor europene. La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de ziua de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day (Ziua Muncii), anual, în prima zi de luni din septembrie.

Evenimentul desfăşurat la 1 mai 1886 a devenit, în timp, o bornă şi o unealtă de a uni mişcările socialiste din toată lumea care militau pentru drepturile muncitorilor. A Doua Internaţională Socialistă a decis să cinstească memoria celor împuşcaţi în Piaţa Haymarket prin organizarea, la 1 mai 1890, a celui mai mare protest împotriva exploatării prin muncă.

Pe 28 iunie 1894, Congresul Statelor Unite ale Americii a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. În alte ţări însă, Ziua Muncii este marcată la nivel internaţional pe 1 mai, după ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă. Astfel, în majoritatea ţărilor vest - europene, ziua de 1 mai este liberă. 

În fostele ţări comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. În secolul XX, pe măsură ce ideologia comunistă a câştigat teren, ziua de 1 mai a fost asociată cu victoria muncitorilor asupra exploatatorilor.

După Revoluţia din 1917, de 1 mai, în Rusia au început să fie organizate manifestaţii, pentru a celebra solidaritatea muncitorilor. Festivităţile tradiţionale începeau cu un discurs de bun venit, urmat de o paradă, iar sărbătoarea se încheia cu un marş al muncitorilor. Prima paradă de 1 mai a avut loc în Uniunea Sovietică în 1918.

De asemenea, naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, pronunţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc.

Şi în Germania postbelică, 1 mai a rămas zi liberă. Germanii purtau la butonieră o panglică roşie, în amintirea lui 1 mai 1890, când, în pofida manifestaţiilor de către Sozialistengesetz, militanţii internaţionalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană.

În România, Ziua Muncii a fost sărbătorită pentru prima dată în 1890, iar în timpul comunismului această sărbătoare a fost marcată, ca şi în alte ţări comuniste, de manifestări propagandistice. În perioada interbelică, această sărbătoare era tolerată de autorităţi şi ignorată de publicaţiile vremii. La 1 mai 1939, la Bucureşti, a fost organizată o mare adunare muncitorească, ministrul Muncii de atunci, Mihail Ralea, având un important rol în organizarea evenimentului. După lucrările oficiale ale „congresului breslelor” (Carol al II-lea desfiinţase sindicatele muncitoreşti pe motiv că se ocupau prea mult de politică şi prea puţin de chestiunile muncitoreşti), organizatorii au scos participanţii pe străzile Capitalei pentru a-şi întâlni regele. Astfel, festivităţile au continuat cu o defilare prin faţa Palatului regal. Pe o ploaie năprasnică, proletarii şi funcţionarii statului au mărşăluit pe Calea Victoriei, regele privindu-i de pe balcon. Demonstranţii l-au salutat din ploaie pe monarh cu salutul fascist.

În 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, ziua de 1 mai a fost sărbătorită prin muncă în toate întreprinderile, serviciul executându-se în orele de program obişnuite. La început, sărbătoarea a purtat numele de Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii.

Sărbătoarea a luat amploare abia după instaurarea regimului comunist. În statul „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, ziua de 1 mai a fost o scurtă perioadă de timp o sărbătoare parţial câmpenească, dar întotdeauna însoţită de marşuri şi  defilări, maniera oficială de manifestare a bucuriei nemărginite faţă de ruperea „lanţurilor robiei”. După 1948 şi-a făcut apariţia şi sărbătoarea de 2 mai, conferită tinerilor muncitori utemişti şi apoi utecişti. Astfel s-a născut şi numele staţiunii 2 Mai.

În România, în perioada comunistă, erau organizate manifestaţii de amploare pe marile bulevarde, când coloane de oameni ieşeau în ţinute festive şi scandau lozinci în timp ce purtau pancarte. Defilările muncitorilor  paralizau circulaţia în oraşe. Pancarte uriaşe anunţau depăşirea graficelor de producţie. Oamenii muncii se angajau că vor realiza şi mai mult peste plan în viitor. În acest timp, protipendada petrecea la Palatul Snagov. Familia Ceauşescu organiza mese festive cu sute de invitaţi. 

Pentru elevi şi studenţi zilele de 1 mai erau prilejuri ale unor scurte vacanţe de „ziua tineretului”, iniţial sărbătorită oficial de regim, iar ulterior păstrată de generaţiile care au venit, prin dorinţele fiecăruia de a se relaxa, de a se distra. După obositoarele marşuri, defilări, urale şi scandări versificate adresate Partidului şi Conducătorului în numele  „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, serbările câmpeneşti animau fiecare comunitate urbană, sindicatele având un rol foarte activ în organizarea lor. Cel puţin pentru moment, dispăreau faliile dintre funcţii, iar comunicarea directă era firească, naturală.

1 mai era şi un prilej de distracţie greu de înţeles astăzi. Târgurile, iarmaroacele, menajeriile sezoniere absorbeau o mare parte a consumatorilor urbani, fără posibilităţi sau dorinţe de serbare câmpenească, iar pentru cei mai tineri cinematograful, micile excursii, întrecerile sportive de tot felul (îndeosebi fotbal, dar şi tir, şah sau tenis de masă) şi mai ales balurile erau punctele de atracţie. Mai existau teatrele de varieteu şi cluburile fabricilor. Cu timpul, locul filmelor artistice a fost luat în cinematografe de proiecţiile sovietice şi apoi autohtone despre succesele în muncă ale fruntaşilor, stahanoviştilor şi „cincisutiştilor”  (cei care reuşeau să depăşească lună de lună planul cu 5% aplicând „metodele” muncitorilor sovietici).

În anii „Epocii de Aur”, istoricii oficiali ai partidului au susţinut cu dovezi false că respectiva manifestaţie ar fi fost organizată de înşişi Nicolae şi Elena Ceauşescu, expresie a eroismului de care dădeau dovadă încă de tineri „utecişti”. Pentru a da credibilitate minciunii, istoricii de la Institutul de Studii Social-Politice au falsificat o fotografie ce înfăţişa altă manifestaţie din perioada interbelică, introducând capetele „cuplului prezidenţial” în rândurile mulţimii.

După revoluţia din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi propagandistice, însă a fost marcată prin evenimente sociale, desfăşurate în aer liber. 1 mai 1990 a însemnat o zi obişnuită de campanie electorală în vederea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale care urmau să aibă loc la 20 mai 1990. Totodată, a fost o nouă zi din ceea ce s-a numit „Piaţa Universităţii”. În acel an, România a fost prea ocupată cu politica pentru a-şi mai aduce aminte că 1 mai este, de fapt, Ziua Muncii. În ultimii ani, sărbătoarea de 1 mai şi-a pierdut din profunzimea iniţială, fiind mai mult un prilej de bucurie pentru salariaţii din sectorul public care beneficiază de zile declarate libere de către Guvern.

În 2014, în Turcia au avut loc ample proteste de stradă, soldate cu peste 50 de răniţi şi 130 de arestări. 1 mai a fost întâmpinat cu proteste ale sindicatelor, nemulţumite că autorităţile au interzis orice demonstraţie de Ziua Muncii. Poliţia a tras cu gaze lacrimogene, gloanţe de cauciuc şi tunuri de apă în piaţa Taksim. Această piaţă este închisă întotdeauna demonstraţiilor de 1 mai, încă din 1977, când aproape 40 de oameni au murit într-o busculadă.

Demonstraţii au avut loc şi la Atena, unde mii de oameni au profitat de Ziua Muncii ca să protesteze faţă de măsurile de austeritate – reduceri salariale şi creşteri de taxe.

În Italia, protestele au degenerat în violenţe la Torino; şi aici, demonstranţii au fost nemulţumiţi de felul în care statul are grijă de cetăţenii săi. 

În acelaşi an, parada organizată la Moscova de primăria oraşului împreună cu mai multe sindicate a fost comentată de presa occidentală drept o referire la forţa din trecut a Uniunii Sovietice, în condiţiile tensiunilor internaţionale. De altfel, participanţii au purtat pancarte şi au strigat lozinci în sprijinul preşedintelui Vladimir Putin.  În Ucraina, demonstraţiile au fost tocmai împotriva amestecului Moscovei în treburile interne ale Ucrainei. Manifestanţii au făcut apel la unitatea naţională şi împotriva federalizării cerute de separatişti. 

În 2015, aproape 140.000 de persoane au participat la Moscova, la marşul tradiţional al sindicatelor cu ocazia Zilei Internaţionale a Muncii. Zecile de mii de oameni au defilat în Piaţa Roşie. La Sankt Petersburg, mai multe mii de persoane au defilat în cortegii eteroclite pe bulevardul central al fostei capitale imperiale.