• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 06 August 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 20 Iulie , 2020

Viraje şi derapaje. Despre locuri comune (I, II)

prof. Marius MOGA

„Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depli­ne. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o teorie plau­zibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primej­diei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi” (Andrei Pleşu – „Despre frumuseţea pierdută a vieţii”).
De ce viraje şi derapaje? De ce recursul la limbajul automobilistic? Dar de ce nu şi blocaje sau chiar ambuteiaje? Fie, să le includem deci şi pe acestea. Pentru că ritmul vieţii pămân­teşti de azi nu mai coincide cu idioritmia unei vieţi mai spiritualizate, acordată cu atemporalitatea duhului. Pentru că e un ritm rapid, sincopat, gâlgâitor al cărui motiv central este viteza. Pentru că lumea nu se mai mişcă la pas, ci la salt, nu ur­mează nici teleguţei, nici coti­găi, cu atât mai puţin mânzului asinei. Se schimbă căile, ma­cazurile. Nu mai sunt poteci şi drumuri, ci alei şi şosele, bunul simţ a devenit semafor iar precauţia indicator. Distanţa a devenit timp estimat de sosire, popasurile au devenit benzinării iar pornirile demaraje. Tot atât cât nu mai mergem ci ne deplasăm, călătoria e de acum turism iar amintirile au devenit poze, magneţi de frigider şi instagrame. Totul sub semnul vitezei, al grabei, al expeditivului, dar şi al previzibilului, excluzând parcă aşteptarea, tihna şi tâlcul subtil. E nerăbdare şi buznă. Viteza amestecă culorile, înceţoşează nuanţele şi ochiul, zăpăceşte mintea şi zgâlţâie sufletul. Astfel cred că se nasc impresiile, părelnicia şi preju­de­căţile. Aşa s-a grăbit Sanhedrinul ca să nu îl prindă Şabatul, poate aşa s-a repezit şi Petru în grădina Ghetsi­mani sau pe apele Ghenizaretului. Fără repere, dar cu păreri!
Prejudecata cred că este o părere contaminantă. E ca o conservă pe un raft dintr-o cămară în­tunecoasă şi prăfuită. Când trebuie urgent ceva de mâncare, se dă fuguţa la conservă şi s-a rezolvat problema. E ceva pre-gătit, trebuie doar zvârlit în blid. Iar atunci când se cere o gândire, o judecată, fuguţa în cămara psihologiei cognitive şi se trânteşte tam-nesam ceva pre-judecat, pre-gândit. Cel mai adesea de către altcineva.
E convingerea mea personală (şi nu am nicio referinţă livrescă pentru asta) că prejudecata şi părelnicia se manifestă acut în starea individuală de confuzie şi cronic în locurile comune (ba­nalităţi, clişee, idiosincrazii şi stereotipii). Ambele cazuri vă­desc pierderea reperelor, deruta, inconsecvenţa şi subiectivismul.
Exemplul cel mai edificator (deci ziditor) despre prejudecată şi sorgintea sa în exteriorul individului şi al reperului se găseşte în Evanghelia după Matei, la capitolul 16. În Cezareea lui Filip, Iisus îi întreabă pe uce­nici: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. Răspun­surile variază probabil după expunerea fiecăruia la un anumit context social: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul din prooroci. Domnul nu e mulţumit şi îi provoacă, îi forţează să lase prejudecata exterioară şi să se întoarcă în sinele deja înfiorat de prezenţa divină: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (sublinierea îmi aparţine, păcatele mele). Singurul care răspunde singur cu el şi cu El este Petru, parcă convin­gându-L pe Iisus să îi ierte tripla lepădare de mai târziu (capitolul 26): „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. Şi pentru că Domnului se pare că chiar nu îi plac prejudecăţile, îl felicită pe Petru spunând: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri”. Iar aceasta după ce îi avertizase pe uitucii ucenici să se ferească de aluatul fariseilor şi saducheilor (probabil principalii furnizori de prejudecăţi ai vremii).
Viraje primejdioase
Un viraj e pe de o parte o stare incontestabilă, adică o curbură a drumului, o turnură a evenimentelor. Pe de altă parte, virajul e un act inavuabil de reacţie la această stare: a vira pentru a evita ieşirea în decor sau pentru men­ţinerea pe traseu. În ambele cazuri, viteza necontrolată poate duce la ieşirea nedorită. Viteza şi lipsa de realism ori discernământ precum şi lipsa de atenţie la reperele drumului o vor face. Realism pe termeni fruşti şi cruzi înseamnă discernă­mântul că hei, ăla nu e un înger ca să mă întoarcă pe drum ci un copac de care mă voi face praf.
În planul vieţii cotidiene aceasta poate însemna graba şi forţarea unei schimbări de destin (examen, angajare, căsătorie, plecare din ţară), reacţia inadecvată la o pierdere (deces, boală, divorţ) sau chiar sensibilitatea exagerată şi iri­tabilitatea în faţa unei dezamăgiri (politică, religioasă ori socială). Mai precis ori mai pe şleau, depinde cum virezi în curbe. Căci, cred eu nevrednicul, neatenţia la repere, lipsa de discernământ şi viteza potrivită părerii de sine dar nepotrivită experienţei pot duce la:
Derapaje nefericite
Un derapaj înseamnă nu doar pierderea reperului ci şi pierderea contactului cu terra firma, cu planul de siguranţă şi aruncarea în imprevizibil. Iar prin acest derapaj înţeleg eu prostia, depresia, nebunia şi apostazia. Nu este aici, sper că sunt înţeles, vorba de derapajele rutiere.
Există, îmi vine a crede, şi cazuri mai puţin nefericite. Blocaje în care rămânem fixaţi şi incapabili de a ne scoate din ele. Ori ambuteiaje, când suntem blocaţi de ceilalţi şi la fel, scoşi din fireasca dinamică. Cazuri în care sporirea răbdării şi înmulţirea rugăciunii îndeobşte ajută (tot atât cât strigatul după sprijin) şi de aceea sunt mai puţin nefericite.
Cine este reperul?
Hristos, fără îndoială. E reper, prioritate şi orizont. De fapt, toate reperele de care are nevoie creştinul sunt cuprinse în articolele Simbolului de Credinţă, adică ale Crezului niceo-constantinopolitan.
În continuare mă gândesc să înşir nişte exemple de derapaje mai mult sau mai puţin primejdioase ori nefericite. Fără să am intenţia de a ofensa diverse sensibilităţi (motiv pentru care nu am mai pus sare pe filioque la Crez şi mă rog de îngăduinţă şi iertare de pe acum), m-am întâlnit adesea cu clişee şi stereotipii care mi-au inflamat reacţia la prejudecată. Aşa că, încercând (dar nu întotdeauna reuşind) să îmi temperez inflamarea, iată-le:
- „E prea…” - primul semn de nemul­ţumire cronicizată după standarde şi aşteptări personale sau pre-judecate. Ba e prea cald, ba e prea rece, ba plouă prea mult, ba e prea uscat pământul, ba un cadou e prea multă cheltuială, ba e prea puţin, ba clopotele trag prea tare, ba popa cântă prea fonfăit. Ar trebui să fim mai atenţi la prea că e semn de lipsă de smerenie şi asta ne poate costa niţică smerire. Prea ar trebui să în­semne înalt şi deosebit, nu excesiv. De exemplu: Preacurata Fecioară.
- „E prea mare catedrala”. Doamne iartă-mă, e casa lui Dumnezeu şi e din dragostea şi osteneala poporului! Dumnezeu e mare, tot mare e şi dragostea poporului faţă de El şi faţă de pământul pe care îl sfin­ţeşte. Cum să fie osteneala dacă nu pe măsura mărinimiei Celui Prea­înalt şi a dragostei lor?

 

Prejudecata cred că este o părere contaminantă. E ca o conservă pe un raft dintr-o cămară întunecoasă şi prăfuită. Când trebuie urgent ceva de mâncare, se dă fuguţa la conservă şi s-a rezolvat problema. E ceva pre-gătit, trebuie doar zvârlit în blid”.

 

 * * *

- „Vrem spitale”. Asta nu o pot spune decât bolnavii, de nu uită cumva cine e Doctorul trupu­rilor şi sufletelor. Adevărul e că mai bine ne-am dori sănătoşi trupeşte şi sufleteşte decât prin spitale. Se uită totuşi de unde au pornit vasiliadele şi că multe liturghii au ţinut psihiatria, neputinţa şi moartea la distanţă.
- „Dumnezeu e unul singur”. Lăudabilă afirmaţie dacă nu ar implica justificări ale budismului, islamului, hinduismului, homosexualităţii, a dogmei infailibilităţii. Pe atei nu prea îi văd în bătătura asta, ce-i drept. În fine, sunt creştin-ortodox, nu cretin-ortodox.
- „Cred în Dumnezeu, dar nu cred în preoţi”. E îndeobşte o minciună. Astfel de oameni cred în ei înşişi, sunt mulţumiţi de sine şi auto-suficienţi. Nu am dovezi şi nici nu îmi doresc, e doar un sentiment.
- „Eu nu mă duc la biserică, mă rog singur”. Foarte adevărat. Roagă-te pe tine şi scoate-o la capăt. Tot singur.
- „Cum să mă spovedesc unui om?” Cu gura. Cu care te-ai îmbuibat, ai băut, ai fumat, clevetit şi înjurat. E adevărat că preotul e doar un om dar, prin succesiune apostolică şi hirotonie, e priza ta la principala sursă de energie. Şi de viaţă, libertate.
- „Ce să faci, n-a fost să fie”. Atenţie, pericol calvin! O fi fost să fie, poate tu n-ai făcut deloc ori nu cu destulă vrednicie.
- „Fă ce zice popa, nu ce face popa”. De fapt, e bun îndemnul. Nici nu poţi face ce face popa. Se numeşte epicleză.
- „Toate drumurile duc la Roma”. Aserţiune disputată şi disputabilă. Au fost vremuri când păreau să ducă şi la Viena şi la Wetzlar, Geneva, Moscova, ori Constantinopol. Ca să nu mai vorbim de Warwick, statul New York. E bine de ştiut că mai sunt drumuri ce încă duc la Rohia, la Putna, Prislop ori Tis­mana, la Sfântul Munte, chiar la Huşi şi Alba Iulia, la Pecerska ori în Alaska. Dar adevărul e că la început toate drumurile au dus afară din Ur şi Egipt spre Canaan şi în fine spre Betleem şi Ierusalim. De atunci toate drumurile duc la Hristos. Ine­vitabil!
- „Nu contează ce bagi în gură, ci ce scoţi pe gură”. Cred că e o interpretare foarte scoasă din context a versetului de la Marcu. Simpla vomă dovedeşte contrariul.
- „Mergem la biserică să zicem şi noi o rugăciune”. La biserică nu ar trebui să mergem ca să bolborosim o rugăciune perso­nală (aceea - zice-se la Matei, 6 - că o faci în cămăruţa ta, cu uşa închisă), nici doar ca să asistăm la liturghie. Nu suntem chemaţi să fim spectatori ca cei ce se uitau pasiv la sfintele patimi de pe drumul Golgotei. Suntem chemaţi să participăm la înfri­coşătoarea jertfă şi la masa împărătească, nu la un film de groază. Să ne alipim cu mintea şi sufletul de cuvintele şi faptele liturghisitorilor. Nu să dormi­tăm ci să stăm bine, să luăm aminte.
- „Mergem la biserică să aprindem şi noi o lumânare”. Lumâ­nările se aprind afară din biserică ori la cimi­tir. Când se ia curentul. Dar în biserică ziceam că eşti conectat la priza ce duce la sursa energiei. În biserică e mare şi negrăită lumină. În mod paradoxal e religia a cărei lumină ţâşneşte dintr-un mormânt gol. La cele pline, da, ducem şi aprindem lumânări.
- „E prea lungă slujba”. Desigur, dacă cineva ţi-ar răpi două ore săptămânal în care ai sta cu copiii tăi, te-ai supăra foc. Oare ce să mai zică bietul Dumnezeu când îşi aşteaptă iubiţii Săi copii două ore şi ei îi trag clapa? Cam acelaşi lucru pe care îl simte o mamă bătrână uitată într-un azil.
- „Apăi la popii ăştia numa’ bani le trebe”. Da, le trebe şi bani că unii au familie, gospodărie de între­ţinut, copii de crescut. Le trebe
uneori şi de benzină ca să ajungă la vreun biet bolnav ori la vreun biet bătrân ce trage să moară în abandon ori singurătate şi a cărui singură mângâiere e ca Sfintele Taine să se atingă de buzele sale. Şi da, îi trebe bani şi ca să nu îţi fie ţie frig în biserică iarna ori să stai în beznă ca în inimă de fariseu. Dar nu îi trebuiesc numai bani, ci şi oameni în biserică căci ce poate fi mai trist decât un preot slujind într-o biserică goală? Probabil doar o casă goală în care mai zace un biet bolnav ori bătrân părăsit. Şi îi trebuie comentariul tău exact atât cât ţi-ar trebui şi ţie.
- „Paştele e sărbătoare în familie”. Cred că e un clişeu greşit. E eminamente sărbătoare în biserică şi comunitate. Apoi ducem lumina în familie. Purtând căldura în inimă şi zâmbetul pe buze.
- „De Crăciun, fii mai bun, fii adevărat”. Clişeul ăsta e o reclamă la berea Tuborg! Nu, nimeni nu ne cere ceea ce e uneori atât de greu firii noastre. Dar putem să încer­căm să nu fim răi şi falşi. Mare diferenţă şi bun început.
- „Voi, ortodocşii…”. Noi, orto­docşii, ce? Suntem români, creştini şi ortodocşi. Voi, cei ce vă făliţi că nu sunteţi ortodocşi, dovediţi mă­car ce rămâne, că sunteţi români şi creştini. Ori măcar oameni.

 

„Adevărul e că la început toate drumurile au dus afară din Ur şi Egipt spre Canaan şi în fine spre Betleem şi Ierusalim. De atunci toate drumurile duc la Hristos. Inevitabil!”

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.