• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 21 Septembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 11 Iunie , 2012

„Vinerea patimilor burghezilor”

Ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. “Reţeta sovietică” pentru înfăptuirea idealului comunist cerea parcurgerea unor paşi concreţi de către noile state-satelit subordonate URSS-ului: câştigarea alegerilor de către un partid comunist sau muncitoresc, instituirea controlului puterii comuniste în toate variantele ei – executivă, legislativă, judecătorească, trecerea economiei sub “protectoratul” statului. În România, începând cu 1945 şi până în 1948, comuniştii făcuseră toţi paşii. După proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea reformelor agrare şi monetare, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării.

 

Legea Naţionalizării din 1948 se referă la Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care statul român naţionaliza toate resursele solului şi subsolului care nu se găseau în proprietatea sa la data intrării în vigoare a constituţiei Republicii Populare Române din 1948, precum şi a întreprinderilor individuale, a societăţilor de orice fel, asociaţiilor particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, etc.

O naţionalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic, în perioadă comunistă, printre care România, Albania, Polonia, Republica Cehoslovacă, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria Republica Democrată Germană şi URSS (incluzând Rusia şi alte provincii sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania, Moldova sau Ucraina).

 

Semantic, termenul de naţionalizare a fost folosit voit în mod impropriu de autorităţile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acţiunii de trecere în proprietatea statului. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în comunism a fost o „confiscare”, întrucât nicio compensaţie bănească sau morală nu le-a fost acordată celor cărora li s-au „naţionalizat” bunurile.

Tot ceea ce s-a întâmplat în România reproduce, în linii generale, experimentele şi realităţile din Uniunea Sovietică. Sarcina naţionalizării i-a revenit lui Gheorghiu-Dej, care conducea şi Ministerul Economiei Naţionale. Operaţiunea presupunea şi mari dificultăţi în punerea ei în practică, şi nu din cauza proprietarilor care s-ar fi opus. De altfel, numărul lor se împuţinase după război. De groaza de-a nu fi acuzaţi de „colaboraţionism”, pentru că făcuseră afaceri prospere într-o ţară aliată cu Germania nazistă, marii industriaşi şi finanţişti fugiseră din ţară. Au emigrat mulţi şi dintre aceia care deţinuseră cinematografe şi prăvălii, hoteluri şi farmacii, mărunţi comercianţi şi antreprenori, care presimţiseră marile schimbări ce urmau să se producă.

Comuniştii nu erau siguri că „specialiştii” şi „cadrele” lor de încredere vor putea organiza economia naţională în noile condiţii în aşa fel încât aceasta să fie funcţională. Sub comanda activiştilor de partid, sutele de oameni care fuseseră pregătiţi pentru a fi numiţi directori, ingineri-şefi şi contabili trebuiau să se prezinte la „post” în preziua adoptării legii pentru ca nimic să nu fie înstrăinat şi să nu se producă tulburări. Naţionalizarea – va spune mai târziu economistul Alexandru Bârlădeanu, care a coordonat mulţi ani economia planificată – a fost o adevărată lovitură de stat.

 

Au existat şi bogătaşi apropiaţi comuniştilor care, cunoscând dinainte decizia naţionalizării, au donat singuri statului proprietăţile lor. Printre aceste cazuri se remarcă cel reprezentat de Petru Groza, care era, în 1945, unul dintre cei mai bogaţi ardeleni, fost preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor Români. Groza avea pământ, bănci, cinematografe, hoteluri şi avea numeroase acţiuni la diferite antreprize industriale, deţinând totodată funcţii de conducere în nenumărate consilii de administraţie. Ideea naţionalizării a fost formulată de Gheorghiu-Dej pentru prima oară în revista Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform), în numărul din 1 ianuarie 1948. Fraza cu pricina o va repeta, şase luni mai târziu, în discursul rostit în faţa Marii Adunări Naţionale, cu ocazia supunerii spre aprobare a legii naţionalizării: „Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice.” Nu s-a rostit, totuşi, cuvântul „naţionalizare”.

Terenul fusese pregătit anterior. Prin Decretul nr. 729/13 aprilie 1948 fusese promulgată noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege.”

 

Conducătorii Partidului Muncitoresc Român au pregătit actul în amănunt, începându-l, în forţă, cu confiscarea averii Casei Regale. În mai 1948, Prezidiului Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 938 prin care Domeniile Coroanei intrau în proprietatea statului.

De asemenea, se specifica în actul normativ, „toate bunurile mobile şi imobile, care la data de 6 martie 1945 se aflau în proprietatea fostului Rege Mihai I, ori a altor membri ai fostei familii regale, trec pe aceeaşi dată în proprietatea statului român.”

 

Conform planului PMR-ului, legea naţionalizării a fost votată în Parlament la 11 iunie 1948. Şi cum sesiunea parlamentară din 11 iunie 1948 era una aniversară – se sărbătoreau 100 de ani de la Revoluţia din 1848 – semnificaţia momentului a crescut. În discursul care a însoţit prezentarea în faţa deputaţilor poporului a proiectului de lege, Gheorghiu-Dej a calificat naţionalizarea ca o “schimbare structurală”, constând în trecerea în mâinile statului, ca “bun de consum al poporului” a celei mai importante părţi din mijloacele de producţie.

Frazele pompos-propagandistice au avut menirea ca “reprezentanţii poporului” să convingă cetăţenii că naţionalizarea e o necesitate. Urmare a fost votarea Legii nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.

 

Până în ziua votului Legii 119 a naţionalizării, poporul nu a aflat „binefacerea” ce i se pregătise în culisele conducerii comuniste. Însă, după aflarea veştii, lucrurile au fost astfel organizate, încât masele „trebuiau” să se bucure: în fabrici, uzine, pe stradă, în paginile Scînteii.

În cinstea actului naţionalizării, la 14 iunie 1948, Scînteia anunţa cu pompă prima întrecere în industria socialistă, care avea ca scop mărirea producţiei şi a productivităţii muncii, reducerea deşeurilor şi a absenţelor, scăderea preţului de cost. Stahanovismul începuse! Efectele naţionalizării aveau să apară la nivel naţional abia în câţiva ani, timp suficient pentru comunişti de a-şi consolida puterea, astfel încât acţiunile lor să nu mai poată fi contestate.

 
Scenarii din umbră
 

„Pentru a-şi asigura succesul acţiunii, liderii comunişti au pregătit în cele mai mici detalii naţionalizarea. Abia după deschiderea arhivelor s-a aflat că, în tainice şedinţe ale Biroului Politic, s-a pus la cale un plan amănunţit ce cuprindea locul, timpul şi oamenii cu care se va înfăptui actul naţionalizării. Ba mai mult, ziua de 11 iunie 1948 (aleasă datorită încărcăturii ei festive – se împlineau 100 de ani de la revoluţia paşoptistă, când urma a fi făcut marele anunţ, fusese împărţită pe ore, astfel încât fiecare ştia ce are de făcut şi în cât timp.

Începând cu ora 4 dimineaţa, se făcea instruirea personalului din întreprinderi, în special a liderilor organizaţiilor de partid din fiecare fabrică sau uzină şi a reprezentanţilor sindicatului. Pregătirile continuau cu sigilarea caselor de bani sub pretextul efectuării unor controale, până la ora 13, când cei aleşi de partid în funcţii de conducere – neapărat din rândul muncitorilor, activişti fideli ai PMR – trebuiau să preia conducerea fabricilor. Ora următoare, la 14, în toată ţara erau programate mitinguri de susţinere a naţionalizării de către oamenii muncii. Iar programul s-a desfăşurat întocmai.

Întregul plan a căzut în sarcina Comisiei superioare pentru naţionalizare, alcătuită din reprezentanţi ai Comisiei Superioare Economice, Ministerului Industriei, al celui de Interne, Finanţelor şi Jusiţiei, sprijinită de o comisie tehnică de naţionalizare şi de 35 de comisii judeţene. Rolul de mână forte al întregii acţiuni a revenit Ministerului Afacerilor Interne, condus de Teohari Georgescu. Rolul funcţionarilor Internelor era precis: să împiedice “orice acţiune de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre.” Şi pentru a se evita răscularea, împotrivirea patronilor de întreprinderi naţionalizate, aceştia, precum şi personalul “insuficient verificat”, au fost puşi sub straşnică urmărire.” Paula Mihailov Chiciuc

 
Câteva prevederi
 

Actul naţionalizării avea în structura sa şapte capitole. Rigurozitatea textului şi atenţia de a cuprinde toate amănuntele nu fac decât să demonstreze că legea fusese pregătită cu mult timp înainte. Erau enumerate toate întreprinderile ce urmau a fi naţionalizate, însumând 1.050 de obiective din toate ramurile industriale. Documentul normativ prevedea şi “excepţiile” de la naţionalizare, şi anume “întreprinderile sau parte a capitalurilor acestora care se găsesc în proprietatea unui stat, făcând parte din Naţiunile Unite, care a dobândit aceste bunuri ca urmare a executării Tratatului de Pace sau prin achitarea unor obligaţiuni de despăgubire izvorând din starea de război.” Practic, se încerca exceptarea de la naţionalizare a societăţilor cu capital sovietic, cum erau Sovromurile.

Legea dădea mână liberă noilor conduceri ale întreprinderilor naţionalizate să anuleze orice hotărâre luată sau tranzacţie încheiată de vechea conducere, dacă acestea se “dovedesc păguboase pentru întreprindere”. În caz că apărea contestarea deciziilor noii echipe de administraţie, aceasta urma a fi soluţionată de către o comisie numită de Ministerul Justiţiei şi ale cărei decizii erau inatacabile. Legea prevedea şi sancţiuni aspre: pedepsirea cu 5-10 ani de muncă silnică şi confiscarea întregii averi a celor care împiedică sau zădărnicesc aplicarea legii, ascund sau deteriorează bunuri supuse naţionalizării.

 

Naţionalizare la comandă sovietică

 

Unul dintre artizanii actului de naţionalizare, Gheorghe Gaston Marin oferă în memoriile sale – “Însemnări din viaţă” – câteva cifre relevante pentru dimensiunea pe care a căpătat-o naţionalizarea: „Prin efectul acestei legi au trecut în patrimoniul statului întreaga industrie siderurgică, peste 80% din industria metalurgică prelucrătoare, centralele de energie electrică, toate bogăţiile subsolului, industria petrolieră, peste 80% din industria chimică, 80% din industria materialelor de construcţie, aproape 80% din industria lemnului, celulozei şi hârtiei, 80% din industria textilă şi a pielăriei, aproape 80% din industria alimentară, toate mijloacele de transport fluvial şi maritim şi de transmisiune, care până atunci nu aparţineau statului, precum şi cele mai importante societăţi bancare şi de asigurări”.

Alexandru Bârlădeanu, cel de-al doilea specialist în materie de economie, care a fost martor, dar şi actor din partea puterii la naţionalizare, are o concluzie scurtă: „Naţionalizarea s-a făcut categoric la comandă sovietică. Totul se făcea la comandă sovietică. Nu ştiu dacă ei au indicat şi momentul şi formele”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.