• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 24 Octombrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 15 Septembrie , 2017

Viaţa reală a preoţilor, dincolo de clişee, mituri şi manipulări

„Preoţii se plimbă în maşini luxoase, duc o viaţă de huzur şi trăiesc boiereşte din taxele impuse credincioşilor, muncind o zi pe săptămână”. Sunt clişeele unei campanii constante care încearcă să defăimeze Biserica Ortodoxă Română şi slujitorii ei. În avalanşa de acuze, mistificări şi clişee, adevărul aşteaptă tăcut, până când cineva va avea nevoie de el. GAZETA de Maramureş vă propune o incursiune inedită în viaţa reală a preoţilor maramureşeni de la sat. Oameni care nu apar la televizor, nu generează scandaluri, nu se laudă şi nu se plâng. Dar practică preoţia ca pe o misiune şi o menire, nu o simplă meserie. Iar ei sunt doar o parte din acest Adevăr despre care nu vorbeşte nimeni. Adevărul numit jertfă, misiune, dăruire şi realitate.

Se spune că, într-o zi, un profesor a arătat studenţilor săi o foaie albă de hârtie în mijlocul căreia se afla un punct negru şi i-a întrebat: „Ce vedeţi?”. „Un punct”, a răspuns primul student. „O pată neagră”, a zis al doilea. „Un punct negru foarte gros”, a răspuns al treilea student. După ce profesorul le-a ascultat părerile, i-a atenţionat cu tristeţe: „Aţi văzut toţi doar un punct, dar nimeni nu a observat o coală mare, albă, de hârtie! Iar acesta este modul în care noi judecăm un om: după defectele sale minore!”.

Atunci când privesc Biserica Ortodoxă Română, cei mai mulţi văd doar un punct negru: scandalurile sexuale, finanţarea instituţiei, maşinile şi presupusele salarii mari ale preoţilor. Numai că, în spatele punctului se află o coală imensă, albă: sunt oameni pentru care preoţia nu e o meserie, ci o menire. E Menirea pentru care s-au pregătit şi pentru care dau tot ce au şi dau uneori şi din ceea ce n-au. E Menirea pentru care se jertfesc, pentru care trăiesc cum pot dintr-un salariu mizer, la capăt de lume, în sate mici, care au poate mai multe case decât sufletele, punând sufletul, mintea, braţele şi viaţa întreagă în slujba acelei comunităţi pe care o consideră propria familie. Pe ei n-o să-i vedeţi niciodată la televizor, nu vor fi subiectul unei campanii media, pentru că, în viziunea lumii de azi, nu fac nimic spectaculos. De fapt, da, ei reprezintă normalitatea şi majoritatea. Dar jertfelnicia, dăruirea şi modestia lor sunt mai spectaculoase decât toate poveştile despre BOR scrise în ultima vreme. Pentru că sunt reale şi pentru că sunt parte al unui adevăr pe care nu-l rosteşte nimeni.

Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului are peste 500 de parohii. Iar cele mai multe sunt situate în mediul rural. Cum trăiesc aceşti preoţi? Cât câş­tigă, în ce maşini se plimbă, ce acti­vităţi desfăşoară şi, mai ales, cum se raportează la menirea lor? Au fost între­bările care ne-au determinat să realizăm o incursiune în viaţa reală a slujitorilor bisericii.
Ilie Bucșa a fost şef de promoţie şi e preot paroh în Vima Mică. Întrebările noastre l-au prins în mijlocul unei ta­bere pentru copii, organizată la Muzeul Satului. Iar părintele se grăbea să aducă mâncare copilaşilor.
Pentru el, realitatea e mai importantă decât mi­turile. Iar realitatea din parohia sa poate părea sumbră pentru cei obişnuiţi cu clişee. Pentru el şi cre­dincioşii lui e cea mai frumoasă, pentru că are un ingredient pe care noi, ceilalţi, l-am uitat: unitatea: „Avem case mai multe în parohie dar nu sunt locuite. Suntem o parohie de 220 de persoane, dintre care 5 familii cu vârsta sub 35 de ani, asta înseamnă în jur de 100 de gospodării locuite (dar sunt foarte mulți bătrâni singuri, câte unul într-o casă). Care este viața de preot și ce salariu am? Salariul meu este de aproape 1600 de lei. Soţia lucrează ca învăţătoare la şcoala din Ponorâta, la comunitatea de rromi, dar acum e pe maternitate. Încă nu avem copil, dar este pe drum. Cununii și botezuri sunt foarte puține la noi, și oricum nu iau eu banii pentru că îi pun la parohie din moment ce avem de lucru la biserică. Iar banii pe care îi adun de pe pomelnice îi folosesc pentru tabere, pentru că avem patru acțiuni anuale: o tabără de pictură, un proiect pe care l-am numit «Acțiunea bunului simț», o altă acțiune «Noi umblăm și colindăm» și facem și pachete pentru cei nevoiaşi. De exemplu, la «Acțiunea bunului simț» am făcut anul trecut, cu copiii, 200 de plăcinte și le-am dus la Căminul de bătrâni din Târgu Lăpuș.
Pe lângă toate acestea, încercăm să consolidăm şi biserica, pentru că e veche.
Venitul oamenilor e obţinut în mare parte din creşterea animalelor, dar din puţinul lor contribuie şi la acţiunile noastre. Iar eu încerc să mă gospo­dă­resc, să apelez şi la alţi oameni de la oraş, cu posibilităţi şi dare de mână, pe care îi cunosc de mai mulţi ani”.
Pe părinte nu-l ating nici glumele proaste despre „maşinile de lux” conduse de preoţi. El conduce un Volkswa­gen Golf pe care şi l-a cumpărat înainte de preoţie, din munca lui.
De muncit, munceşte şi acum, enorm. Cot la cot cu credincioşii. Dar voluntar, fără să aştepte ceva, nici măcar laude: „Putem să facem lucruri bune şi multe pentru că muncim mult, nu plătim meşteri, muncim noi. Şi la partea de construcţii, merg eu, diacul, consilierii, credincioşii şi chiar unde nu putem chemăm meşteri, dar în principiu muncim noi, ne mobilizăm. Când a fost de făcut drenajul pe lângă biserică am lucrat noi, toţi oamenii, când am dat tencuiala, la fel.
Când văd că pun şi eu mâna, vin şi oamenii şi se implică, fiecare după pu­terea lor, sunt unii în vârstă, ei fac ce pot, cei tineri la fel. Sunt în această parohie de un an şi jumătate şi încerc să fac cât de mult pot.
Pe partea liturgică avem trei liturghii pe săptămână - miercuri, vineri şi dumi­nică. După-masa luni, miercuri, vineri şi sâmbătă, avem program divers, di­ferite discuţii cu oamenii, un fel de ca­teheze pentru adulţi, discutăm  proble­mele pe care le întâmpinăm şi acti­vităţile pe care le avem.
Când a fost vorba de acele plăcinte, toţi oamenii au venit să vadă ce facem, cum facem. Acum construim un loc de joacă pentru copii, o căsuţă, un pod, căluţi, toate în stil rustic. Oamenii văd ce facem şi vin să întrebe: «Părinte, cu ce pot să vă ajut?». Oamenii sunt săritori şi din ce au îmi dau şi mie. Şi la fel şi eu le ofer. Am vecini în vârstă, dacă a trebuit tăiat un nuc, că era să cadă pe casă, l-am tăiat. Dacă e cineva bolnav, îl ducem cu maşina şi la fel şi ei, dacă sunt plecat mă ajută ei să dea la animale, dacă am nevoie de 10 ouă îmi dau ei şi eu le dau altceva”.

Salariul preoţilor este compus dintr-o indemnizaţie primită de la stat şi o sumă pe care ar trebui să o ia din veniturile bisericii, adică tot ce se strânge din contribuţiile credincioşilor, disc, pomelnice etc. Numai că, deşi ar avea dreptul să-şi ia o sumă decentă, cei mai mulţi preoţi nu pot pentru că nu au de unde.
Marian Ioan Ieremi este preot paroh în Ulmoasa: „110 credincioşi avem, sunt vreo 40 de case. Cât câştig? Ar trebui să-mi iau în jur de 2500 de lei, la o vechime de 17 ani, şi iau 300 într-o lună şi 600 e indemnizaţia de stat, deci câştig cam un salariu minim pe economie. Am doi copii, soţia lucrează la spital, reuşim să ne descurcăm”.
Întrebat dacă oamenii ştiu de proble­mele cu care se confruntă un preot, părintele Ieremi răspunde mirat: „Nu cred că oamenii trebuie să vadă proble­mele noastre, noi trebuie să le vedem lor problemele şi noi trebuie să îi ajutăm”.
Întrebat ce maşină conduce, părintele râde pronunţând o marcă japoneză de care nu am auzit şi explicând că „e o maşină de 1000 de Euro”.
În schimb, părintele face multe lucruri pentru comunitatea lui. Deşi, poate unele nu ar intra în „fişa postului” unui preot, cum ar fi pietruirea unui drum: „Am făcut un proiect pe FRDS, am pietruit drumul, am făcut rigole, şanţuri şi a fost uşor să toarne apoi covor asfaltic. Trebuia să ajutăm oamenii să le facem cale de acces. Sunt proiecte pentru comunităţi foste miniere, iar eu, fiind localnic a trebuit să-i ajut să aibă o cale de  acces. A fost un proiect pe in­ternet, am aplicat, au fost 4 comu­ni­tăţi care au beneficiat de proiect din Tăuţii Măgherăuş, am fost la un training la Braşov şi ne-au învăţat ce să facem. Avem şi acţiuni caritabile dar vreau să ştiu doar eu despre ele”. Peste toate, părintele nu se plânge şi nu regretă nimic, spune că viaţa nu e grea ci „con­dimentată”, iar cea mai mare satisfacţie e că a pus suflet în tot ce a făcut.
Filip Iuliu este preot paroh în Duruşa, o comunitate cu mai multe case decât suflete: „Avem 44 de oameni în parohie şi 60 de case, multe nu sunt locuite. Cum îmi fac salariul? Nu-mi fac salariul. Trebuie să iau din parohie 1200 şi iau 600, din tot ce se adună la biserică. Indemnizaţia de stat e cam 900 de lei. Am 3 copii, iar soţia lucrează la primăria Remetea Chioarului. Dar ne descurcăm. Muncim. Am 25 de familii de albine, purcei, pui, găini, solar, pământ. Muncim şi nu ne plângem. Se poate face ceva din pământ dacă nu lucrezi? Mă ajută şi oamenii, ne dau un litru de lapte, cireşe, ce au. Chiar acum lucrăm la biserică, avem o echipă de meşteri. Cum reuşim? Din colecte, ne-a ajutat Episcopia, primăria, parohiile în care am avut colegi, Valea Chioarului, Buciumi, Mesteacăn, Vărai, Remetea Chioarului, Şomcuta, Posta, toate m-au ajutat. Dumnezeu ştie cât facem şi cum facem, dar am împlinirea că se face ceva şi din puţinul nostru dăm şi la alţii. Am trimis şi la Catedrală, în fiecare an când s-au dat pachete pentru săraci. În sat avem 11 copii, sub 19 ani şi în­cercăm să-i ţinem aproape de bi­serică. Facem ce putem. De ce să ne plângem? Că suntem sănătoşi, haine avem, ce mânca avem, unde sta avem, maşină avem, de ce să ne plângem?”.
Dan Băbuţ este preot paroh în Cetăţele. Pentru noi o comunitate mică, cu 100 de familii. Pentru el, centrul universului. Pentru că e locul în care cunoaşte sufletul, necazurile şi problemele fiecăruia şi în care trăieşte ca într-o familie lărgită: „La ţară e ca şi într-o familie, preotul îi simte pe toţi exact ca şi pe membrii unei fa­milii. Sunt zile mai bune, zile mai grele, dar atunci când ne sprijinim unii pe alţii nu e ni­mic prea greu. Am 17 ani vechime.
Salariul? Salariul este de 2020 de lei din care de la stat aproape 500 de lei. 1500 sunt din fonduri proprii. Dacă ai suma asta lunar bine, dacă nu, nu. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu adun suma asta, dar înainte am fost la Mănăstirea Izvoare şi acolo niciodată, în nicio lună nu mi s-a întâmplat să îmi fac salariul.
Soţia lucrează de o jumă­tate de an în Baia Mare, face naveta zilnic. Avem patru copii. Ne descurcăm, Slavă Domnului.
Avem tot timpul acţiuni, vrem ca lucrurile să fie dinamice. Mergem şi pe acţiuni caritabile, şi oamenii, din puţinul lor îi ajută şi pe alţii. De obicei, în preajma marilor sărbători, dar şi peste an donăm haine, alimente, vine cineva şi zice «uite, părinte, am asta» şi mergem şi le ducem celor care au nevoie. Minim 10 familii am ajutat pe an. Lucrăm foarte mult cu copiii, cu tineretul. Sâmbăta trecută am fost cu copiii la Nicula, la Cluj. E o răsplată pentru acţiunile în care se implică la biserică.
Maşină? Am o Dacie Solenza din 2003. Despre stereotipurile şi calomniile care se spun despre preoţi? Sigur că e deranjant dar depinde de fiecare preot în parte, pe mine nu mă de­ranjează pentru că oamenii mă cunosc. Îmi fac partea de slujbă cum pot mai bine şi aş vrea ca fiecare să vadă Biserica în funcţie de cum mă comport eu. Misiunea de preot în­seamnă în primul rând o jertfă, dar o jertfă în care ai răsplată: cu cât dai mai mult, din toate punctele de vedere, cu atât ai mai mult. Credin-cioşii mă înconjoară cu o grijă pe care de multe ori mă gândesc dacă o merit. Ei sunt familia mea, iar asta compen­sează totul. În medie, avem două-trei cununii, înmormântări 4-5 poate şi mai mult pe an. Dar noi nu avem taxe, în afară de contribuţia care e benevolă şi e modică. Dimpotrivă, eu sunt de părere că atunci când omul are un necaz în familie, ca preot trebuie să-l ajuţi şi asta încercăm să facem. Apoi avem Liturghie miercuri, vineri şi duminică, iar în celelalte zile un acatist sau rugăciune. Deşi sunt zile de lucru, niciodată nu s-a întâmplat să fiu singur în biserică”. 

Aceşti preoţi nu sunt o excepţie. Ei reprezintă majoritatea, „coala imensă şi albă”, oameni pentru care preoţia nu e o meserie, ci o menire, tăcuţi şi trecuţi în umbră din cauza unor puncte negre.

 

 

„Eu consider că orice absolvent de Teologie ar trebui să stea între 5 şi 10 ani într-o parohie mică, în mediul rural. Nu este foarte uşor dar aceste greutăţi sunt compensate de o atmosferă frumoasă. Dacă suntem oneşti, trebuie să recunoaştem că la parohiile de la ţară sunt anumite greutăţi pentru că nu toate dispun de un număr mare de credincioşi şi atunci este o problemă pentru preot în a-şi completa salariul, pentru că o parte primeşte de la stat şi o parte din fonduri proprii, din contribuţia credincioşilor. În felul acesta preotul poate să-şi acopere salariul, dar sunt şi cazuri în care nu există această posibilitate. Avem cazuri de preoţi în parohii rurale, cu credincioşi puţini, care rămân luni întregi doar cu indemnizaţia pe care o primesc de la stat, care e o sumă infimă. Apoi, preotul de la sat poate e singurul intelectual, nu mai există şcoală, nu mai există altă instituţie şi el trebuie să aibă şi cunoştinţe juridice uneori, dacă
sunt probleme cu patrimoniul bisericii, şi cunoştinţe în domeniul construcţiilor, dacă reabilitează biserica, să promoveze cultura, să facă educaţie tinerilor, să facă acţiuni sociale şi, bineînţeles, activitatea lui liturgică. Preotul încearcă să facă tot ce e
posibil omeneşte pentru acea comunitate. Poate că n-ar fi rău ca astfel de preoţi să aibă un rol consultativ şi în Consiliul Local. Cât despre miturile şi lucrurile care se spun despre preoţi ar trebui să recu­noaştem faptul că nu există pădure fără uscături. Sunt şi preoţi, nu mulţi, care ies din tiparele unui preot obişnuit. Dar nu înseamnă că restul preoţilor au venituri mari. Nici cei de la oraş nu au un salariu mai mult decât decent, nici veniturile extrasalariale nu sunt sume care să scandali­zeze pe cineva. Probabil e şi o campanie tendenţioasă la adresa Bisericii Ortodoxe pentru că doar de ea se vorbeşte şi în ea se loveşte. Orice exemplu negativ, pentru că sunt destule şi în alte confesiuni, nu este pomenit sau nu se spune din ce confesiune este preotul respectiv. Când este vorba despre Biserica Orto­doxă se aminteşte clar că e vorba despre un preot ortodox”.

Cristian Ştefan, consilier cultural şi purtător de cuvânt al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.