Vasile Lucaciu, declarat „Erou al Naţiunii Române”

Deputații au adoptat în plen un proiect de lege prin care Vasile Lucaciu (1852 – 1922), militant pentru drepturile românilor din Transilvania, este declarat „Erou al Naţiunii Române”. Proiectul de lege prevede că „pentru cinstirea memoriei lui Vasile Lucaciu (1852 – 1922), considerat una dintre cele mai importante personalități politice, culturale şi istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului austro-ungar, militant pentru drepturile românilor din Transilvania şi recunoașterea eforturilor depuse de acesta pentru realizarea Marii Uniri, este declarat „Erou al Națiunii Române”. În acest an, pe 29 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Vasile Lucaciu.

Supranumit „Leul de la Șișești”, Vasile Lucaciu este una dintre personalitățile marcante ale poporului român care și-a scris numele în cartea de aur a demnității naționale prin îndârjirea cu care a apărat identitatea noastră națională şi culturală.
Născut la 22 ianuarie 1852, în comuna Apa din județul Satu Mare, este cel de-al doilea dintre băieții dascălului Mihai Lucaciu. De mic, Vasile Lucaciu dovedește o certă înclinație pentru carte, fiind pasionat mai ales de lecțiile de istorie, pe care le ascultă cu mare interes. Cursurile primare le face în satul natal, cele gimnaziale în Baia Mare, Ungvar și Oradea, iar cele superioare la Gherla și Roma.
Prin studii bine organizate, își însușește o vastă cultură literară, citind în original lucrări de bază ale literaturii române, germane, franceze și italiene. Literatura română o cunoaște de la primele ei manifestări, de la Iancu Văcărescu și Anton Pann, la Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, până la contemporanii săi George Coșbuc și Octavian Goga. A citit cu multă pasiune lucrările de critică literară ale lui Titu Maiorescu și Dobrogeanu-Gherea.
La Roma, își însușește cunoștințe temeinice despre gânditorii anti­chității: Socrate, Platon, Pitagora, Diogene, dar și despre cei moderni: Descartes, Hegel, Kant, Spinoza etc. Obține cu „Magna cum laude” înaltul titlu de doctor în filozofie. Reîntors pe meleagurile natale, se căsă­torește cu Paulina Șerbac din Potău (1874) și devine preot în comuna Sâncrai din județul Sălaj, apoi, din 1878, este profesor de religie și limba română la Liceul regesc din Satu Mare. În acest timp, ia contact cu mișcarea pentru emanciparea social-politică și națională a românilor din Transilvania, publică articole îndrăz­nețe și de mare valoare istorică în GAZETA Transilvaniei, Tribuna, Foaia Poporului, Gutinul și scrie cărți de uz didactic. Ca profesor, le vorbea elevilor ore întregi despre ideile promovate în Apus, despre dreptate, egalitate și fraternitate. La Satu Mare, Vasile Lucaciu începe să se afirme ca luptător pentru cauza națională, cerând introducerea limbii române în gimnaziu și licee, deziderat pentru care a făcut numeroase memorii și a scris numeroase articole. Din această cauză, devenise indezirabil pentru cercurile maghiare reacțio­nare, care pornesc împotriva lui o adevărată campanie de denunțuri și calomnii, care au ca rezultat desființarea catedrei de limba română de la liceul din Satu Mare și cu propunerea de „avansare” la minister, după un stagiu de profesor de latină la Liceul de stat din Losoncz. Riposta lui Lucaciu în discuția avută cu ministrul învă­țământului demonstrează încă o dată demnitatea marelui patriot: „Declar înaintea Excelenței tale că înaltul guvern maghiar nu dispune de atâtea milioane pentru ca să-mi las eu poporul românesc”.
În această situație, Lucaciu acceptă modesta parohie din satul Șișești, de lângă Baia Mare, unde funcțio­nează efectiv din 27 august 1885. Aici, Lucaciu își intensifică activitatea socială și culturală, dă sfaturi gospodărești țăranilor, aduce pomi fructiferi de soi.
Între anii 1886-1890, construiește o biserică, iar în 1905, o școală.

Dualismul austro-ungar, instaurat în 1867, începe, printre altele, deznaționalizarea popoarelor nemaghiare din Ungaria, fapt care declanșează o  reacție pe măsură. Lucaciu continuă în condiții istorice noi tradiția începută de corifeii Școlii Ardelene, S. Micu, Gh. Șincai Și P. Maior. Acum începe, de asemenea, șirul proceselor nedrepte, Vasile Lucaciu fiind închis la Satu Mare, Seghedin și Budapesta. Totodată, devine tot mai cunoscut și iubit de români.

Lucaciu are un rol important în redactarea și prezentarea la Viena a Memorandumului din 1892, prin care semnatarii dezvăluie Europei și lumii întregi situația jalnică a românilor din Transilvania. La procesul Memorandumului, care are loc la Cluj între 7-25 mai, acuzații, în frunte cu Vasile Lucaciu, devin ei însăși acuzatori, comportamentul lor fiind din nou un exemplu de demnitate și patriotism.
Lucaciu primește cea mai mare condamnare: 5 ani, judecătorii motivând că „după convingerea instanței, el este autorul intelectual al întregii mișcări”.
În 1907, este ales deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta, ca reprezentant al Partidului Național Român din Transilvania, al cărui secretar era, încă din 1902.
Ca deputat, luptă pentru autonomia Transilvaniei, pentru egalitatea în drepturi a tuturor na­țio­nalităților și combate legile școlare care au ca efect deznaționalizarea.
Un alt mijloc de deznaționalizare a fost înființarea episcopiei greco-catolice de limbă liturgică maghiară de Haidu-Dorogh. Lucaciu luptă din răsputeri împotriva acestei mașina­țiuni, luând parte la organizarea congresului de protest de la Alba Iulia din 29 mai 1912. Apoi, pleacă la Roma pentru a prezenta Vaticanului punctul său de vedere. Aflând de faptul că papa a aprobat noua episcopie, spune: „Atunci trebuie să ne răzvrătim în contra Romei. Nu trebuie să ne supunem”.

Când, în 1914, izbucnește Primul Război Mondial, iar perspectiva unei noi arestări devine iminentă, Lucaciu trece în România, unde timp de cinci ani dezvoltă o prodigioasă activitate pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România.
În calitate de președinte al Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor – organizează o serie de întruniri publice, iar mai târziu, în timpul neutralității României, că­lătorește în Rusia, Italia, SUA, Franța, pentru a atrage voluntari dintre românii din străinătate împotriva Puterilor Centrale, dar și pentru a face cunoscut idealul de veacuri al poporului român - Unirea.
La 1 decembrie 1918, se ține la Alba Iulia Adunarea Națională, decretându-se Unirea Transilvaniei cu România. În acest Consiliu Diligent, se află și Vasile Lucaciu, ales în absență. Se reîntoarce în țară în vara lui 1919, prilej cu care este sărbătorit la București, Sibiu, Satu Mare, Baia Mare și Șișești. Intrat în politica României Mari, Lucaciu a stăruit pentru votarea legii electorale și a reformei agrare. Previziunea sa s-a împlinit: venise vremea în care susținea interesele românilor în Parlamentul din București.
Moare la 28 noiembrie 1922. Evenimentul este anunțat în toate ziarele din țară, iar Parlamentul ro­mân organizează funeralii națio­nale, iar 1 decembrie 1922, ziua înmormântării sale, a devenit zi de doliu na­țional.
Dimitrie Onciul, președintele Academiei Române, la sesiunea omagială din 1 decembrie 1922, spu­­nea: „Ardealul românesc și cu el împreună românimea toată plânge pe acest mare fiu al său, valorosul luptător pentru drepturile naționale ale românilor de peste munți. (...) Academia Română, părtașă la toate actele însemnate cari privesc viața națională a românilor de pretutindeni, a urmărit cu viu interes și activitatea neobosită a marelui luptător național, care o viață întreagă a stat în fruntea luptelor naționale ale fraților de peste munți, suferind, pentru drepturile lor, temniță și prigoniri”.
La funeraliile care au avut loc la Satu Mare și Șișești, în ziua de 1 decembrie 1922, după patru ani de la Adunarea de la Alba Iulia, au fost rostite multe discursuri mărețe despre marele luptător.
Poetul Octavian Goga spunea: „Vasile Lucaciu, ca structură sufletească și moștenire intelectuală, este continuatorul direct al treimii noastre din veacul al XVIII-lea. Ca și Petru Maior, Micu Klein și Șincai, părinții redeșteptării noastre, tânăr vlăstar din Baia Mare avea ca supremă dogmă latinitatea, care i-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare și ținta de luptă. Temperament pasionant, plămădit din sănătatea robustă a țăranilor noștri, optimist și senin, păstrând până la bătrânețe sub sprâncene arcuite picăturile de lumină ale unui românism tineresc, el preconiza acțiunea și nu se putea închide în contemplația unei chilii mănăs­tirești. Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generației de azi moș­tenire imaginea lui luminoasă”.
 

În 1936, cu ocazia dezvelirii bustului dedicat lui Lucaciu, Nicolae Iorga scria: „S-a dezvelit la Satu Mare monumentul lui Vasile Lucaciu. E un simbol în legătură cu acela care a fost însuși un simbol, un mare și glorificat simbol. Se dădea lupta eroică pentru drepturile poporului român de sub coroana Sfântului Ștefan, dar mai ales de sub apărarea unei trufașe clase de magnați și a unei caste de funcționari dresați savant pentru prigonire. Erau în rândurile nației noastre avocați elocvenți înaintea tribunalelor, subtili cazuiști juridici, oratori parlamentari care făceau onoare tribunei, erau pro­fesori care știau să predice de la catedră și scriitori pentru cari limba românească n-avea niciun secret. Dar, pentru mulțimile pe care se sprijinea o astfel de apărare, n-ajungea acest mănunchi de intelectuali. Trebuia omul care să întrupeze, în ființa sa văzută, în ținuta și glasul său, în atitudine și gest, această luptă.
Cu fața lui de romană frumusețe severă, cu trupul de atlet, cu glasul tunător, cu mișcarea poruncitoare a brațului, Vasile Lucaciu întrunea aceste însușiri. Era un om ca oricare și – mare dovadă de înțe­lepciune – nu și-a dat osteneala să pară a fi mai mult decât era” .