Un strigăt din lumea apuseană

 

Deopotrivă om de cultură, scriitor, reper moral şi fost deţinut politic, Marcel Petrişor revine în paginile GAZETEI de Maramureş cu o traducere şi o sinteză din scrierile lui Papini, un text extrem de potrivit în vremurile tulburi pe care le trăim şi pe care ni l-a pregătit special pentru Postul Mare.

 

 

L-am ales pe cel mai sfâşietor şi care-n scris, se aude aşa:„Doamne, eşti în fiecare zi în mijlocul nostru şi cu noi. Eşti printre noi, aproape, pe pămîntul nostru şi al Tău, pe pămîntul care Te-a primit, copil între copii şi făcător de dreptate printre tîlhari ; trăieşti cu cei vii, pe pămîntul pe care l-ai iubit şi pe care încă îl iubeşti. Şi trăieşti o viaţă neomenească, pe pămîntul nostru, nevăzut poate printre cei ce Te caută şi ca un cerşetor pe care nimeni nu-l bagă-n seamă.

Dar iată c-a sosit vremea cînd trebuie să te arăţi iar printre noi, în carne şi oase, dîndu-ne semne de netăgăduit.

 

Tu ne vezi, Doamne, nevoile, cît sunt de mari şi de grele. În disperarea noastră, ne este sete de tine, Doamne.

.....

Şi vino măcar o clipă, pe neaşteptate, dispărînd tot aşa, dar spunîndu-ne măcar un cuvînt, dîndu-ne măcar un semn, unul singur, din cer ; o străfulgerare, un semn în noapte, o lumină mîngîietoare, un ceas măcar din veşnicia Ta, un cuvînt măcar din eterna-Ţi tăcere.

Avem nevoie de Tine, numai de Tine şi de nimeni altul. Fiindcă numai Tu ne iubeşti ; numai Tu ai grijă de de noi, cei ce suferim. Numai Tu poţi simţi cît de mare e nevoia de Tine, în acest ceas al lumii. Nimeni altul, nimeni dintre cei ce mai dorm încă în noroiul măririlor nu ne pot da ceva nouă, celor ce avem nevoie de Tine.

.....

De altfel, toţi au nevoie de Tine, iar cei care nu Te cunosc poate mai mult decît cei ce Te ştiu. Flămîndul crede că are nevoie de pîine, cînd el are nevoie de Tine ; însetatul caută apă atunci cînd şi el tot de Tine are nevoie ; bolnavului i se pare că-i trebuie de sănătate, atunci cînd boala lui este lipsa Ta. Cel ce caută-n lume frumosul, de fapt tot pe Tine te caută, fără a şti că Tu eşti frumuseţea desăvîrşită.

.....

Iar cei ce-şi ridică mîinile căutînd pacea, spre Tine le ridică, Tu fiind pacea pe care o caută inimile lor. Pe Tine Te caută chiar fără să ştie că Te caută şi strigătul lor e mai dureros decît al nostru.

Noi nu te strigăm ca să Te vedem cum te-au văzut Galileenii sau Jidovii, nici ca să-Ţi vedem ochii şi nici cu mîndria nebună de a te îndupleca prin cererea noastră. Noi nu te chemăm să vii cu mărire şi lumină din cer şi nici cu sunete îngereşti de trîmbiţă, ca-n marea liturghie a ultimei zile pămînteşti. Doar ne ştii cît suntem de umili în stăruitoarele noastre rugăminţi ! Noi nu te vrem decît pe Tine...... Vrem să-ţi vedem ochii aceia care ne străpung carnea şi ne vindecă atunci cînd ne rănesc, făcîndu-ne să sîngerăm cînd ne privesc cu iubire.

.....

Tu ştii cît e de mare , în vremea noastră, nevoia de a ne privi şi de a ne vorbi. Tu ştii foarte bine că o singură privire a Ta ne poate răvăşi sufletele; că glasul Tău ne poate scoate din gunoiul nesfîrşitelor noastre mizerii ; Tu ştii mai bine decît noi că prezenţa Ta ne este mai necesară acum decît oricînd.

Prima dată ai venit ca să ne salvezi; Te-ai născut ca să ne mîntui şi ai spus că ne vei mîntui; Te-ai răstignit pentru noi, opera Ta, misiunea şi viaţa Ta fiind mîntuirea.

Şi avem nevoie azi, în aceste zile negre şi rele, în aceşti ani de răstrişte şi de durere, nevoie mare şi grabnică de salvare şi de mîntuire. Dacă ai fi un Dumnezeu mînios, un Dumnezeu răzbunător şi doar drept, nu ne-ai asculta ruga. Pentru că milioane de Iude Te-au sărutat după ce Te-au vîndut – şi nu doar o singură dată, şi nu numai pentru 30 de dinari ; legiuni de Caiafe şi de Farisei Te-au judecat ca pe un răufăcător vrednic de Răstignire ; de milioane de ori gîndirea lor Te-a răstignit; veşnica mîrşăvie Te răstigneşte, Te scuipă-n obraz; slugile, paznicii şi soldaţii deţinătorilor ilegitimi de bani şi de putere Ţi-au însîngerat umerii şi faţa; mii de Pilaţi veniţi de peste tot Te-au dat de mii de ori călăilor, după ce Ţi-au recunoscut nevinovăţia; nenumărate guri au cerut eliberarea hoţilor, a tîlharilor şi a asasinilor, pentru ca Tu să fii răstignit pe cruce cu piroanele fricii şi ale urii.

Dar Tu ai iertat întotdeauna totul, ştiind însă, Tu care ai trăit printre noi, felul nenorocit al firii noastre.

Suntem nişte biete frunze bătute de vînt, proprii noştri ucigaşi, soi de bastarzi, avortoni tăvălindu-ne în păcat precum beţivul în propriul vărsat, ca leprosul în propria-i stricăciune. Şi Te-am respins pentru că erai prea curat pentru noi ; Te-am condamnat pentru că Tu erai propria noastră osîndă.

.....

Toate generaţiile se aseamănă celei ce Te-a răstignit, refuzîndu-te sub orice formă Te-ai arăta lor. Se aseamănă toate cu nişte copii strînşi în piaţa publică şi care le strigă prietenilor lor : „V-am cîntat din fluier şi n-aţi vrut să dansaţi, v-am cîntat jalea noastră şi n-aţi plîns”. Şi aşa am făcut vreme de generaţii întregi.

....

De aceea, nici o vreme n-a simţit, mai mult decît a noastră, o sete atît de cumplită de mîntuire. Niciodată josnicia n-a fost atît de mare şi rana atît de dureroasă. Pămîntul e un iad iluminat de sus, de stelele cerului. Oamenii sunt cufundaţi într-o mocirlă de gunoaie şi de lacrimi, din care ies desfiguraţi, pentru a se arunca în bălţi de sînge ca să se spele… Ciuma a urmat războaielor şi cutremurele de pămînt altor molime. Oameni atîţia cîţi ar fi trebuit cîndva să populeze un regat putrezesc azi, uriaşă turmă de leşuri ascunse sub mantaua subţire de pămînt viermănos. Şi totuşi, ca şi cum toţi aceşti morţi n-ar fi fost decît o arvună a distrugerii universale, ei continuă să se ucidă unii pe alţii. Naţiile bogate le înfometează pe cele sărace şi răsculaţii de azi  îi ucid pe stăpînii de ieri care se apără cu mercenari la fel de ucigaşi. Noii dictatori, profitînd apoi de ruina tuturor sistemelor şi a tuturor regimurilor, împilează, iar naţiuni întregi, împingîndu-le spre revoltă şi disoluţie.

Iubirea bestială de sine a fiecărei caste şi a fiecărui popor, este şi mai oarbă, şi mai mare, după toţi aceşti ani de ură care a acoperit pămîntul cu oase. Iubirea de sine, după înfrîngerea universală şi comună, a însutit ura – ura celor mici împotriva celor mari, a nemulţumiţilor împotriva neliniştiţilor, a celor ambiţioşi împotriva celor decadenţi, a raselor dominatoare împotriva celor vasale, a popoarelor sbjugate împotriva celor ce le asupresc. Nevoia de tot mai mult a generat lipsa celor necesare, ispita plăcerii a devenit un chin şi frenezia libertăţii a accentuat opreliştile.

În ultimii ani, specia umană care se zvîrcolea în delirul atîtor fierberi a înnebunit. Lumea întreagă răsună de vacarmul prăbuşirii atîtor edificii; coloanele se prăbuşesc în noroi şi pînă şi munţii prăvălesc din înălţimi avalanşe de stînci, pentru ca tot pămîntul să devină o cîmpie netedă şi înşelătoare.

.....

Haos peste tot, agitaţie fără nici un ţel, fierbere puturoasă. Îngrijorare nesatisfăcută de nimic şi nici de ea însăşi. Oamenii plini de toate poftele sunt obsedaţi de dorinţa de a face rău, dezbărîndu-se de toate aceste deşertăciuni doar pentru a căuta, sub orice formă, moartea. Drogurile extatice şi afrodisiace, plăcerile ce hrănesc fără să sature, alcoolul, jocurile de noroc, armele distrug cu miile, în fiecare zi, pe supravieţuitorii decimărilor silite.

Timp de patru ani, lumea s-a bătut pentru pămînt şi pentru bani. Servitorii lui Mamona şi-au trimis în lume Calibanii sub diferite forme, ca să se îmbogăţească pe spinarea duşmanilor. Numai că înspăimîntătoarea suferinţă nu a folosit nimănui. Mai sărac şi mai flămînd ca-nainte, fiecare popor s-a-ntors la picioarele de lut ale zeului Negoţului, sacrificîndu-i propria pace şi viaţa aproapelui. Mai mult decît oricînd, sfintele Afaceri şi divina Monedă îi obsedează pe oameni. Cine are puţin vrea mult, cine are mult vrea şi mai mult, iar cine are şi mai mult vrea totul. Obişnuiţi cu risipa anilor devoratori, cei mai sobri au devenit lacomi, iar cei resemnaţi au devenit îndrăzneţi; cei cinstiţi s-au dedat furtului şi cei curaţi traficului ilicit. În numele comerţului se ascunde cămătăria şi sub firmele marii industrii, pirateria şi tîlhăria.

Înşelătorii şi corupţii administreată banii publici, iar frauda este regula de aur a oligarhiei. Şi hoţii, singurii rămaşi să supravegheze Justiţia, nu se cruţă unii pe alţii. Ostentaţia bogătaşilor a băgat în capul oamenilor ideea că nimic nu mai contează pe pămîntul desprins de cer, decît aurul şi ceea ce se poate cumpăra cu el.

Toate credinţele, în acest infam marasm, pier şi mor. O singură religie domină lumea: aceea care recunoaşte suprema treime – Wotan, Mamona şi Priap. Adică Puterea care are ca simbol Spada şi ca templu Cazarma; Averea care are ca simbol Aurul şi ca templu Bursa; Carnea care are ca simbol Falusul şi ca templu Bordelul.

Aceasta este religia dominantă, azi, pe pămînt; practicată, dacă nu profesată de toţi muritorii. Vechea familie se descompune, căsătoria este distrusă de divorţ şi bigamie. A avea copii pare pentru mulţi un blestem care trebuie evitat prin fraude şi avorturi. Ispitele spulberă iubirile legitime; sodomia îşi are susţinătorii şi lupanarele ei; curtizanele publice şi cele secrete guvernează popoare întregi de oameni care pier şi de sifilitici.

Nu mai există monarhii şi nici republici. Orice regim nu-i decît faţadă şi simulacru. Plutocraţia şi Demagogia, surori spirituale, ţintind spre acelaşi scop, servite de o mediocraţie salariată, îşi dispută dominaţia hoardelor ce s-ar putea revolta. În fiecare dintre castele existente, corpocraţia, realitate efectivă şi de necontestat, a întors totul pe dos, punînd susul în jos, calitatea sub cantitate şi spiritul sub materie.

O, Doamne, Iisuse, Tu care le ştii pe toate, Tu vezi c-a venit împlinirea vremii şi că lumea nu mai merită decît să fie pedepsită cu potop de foc sau salvată prin intervenţia Ta… Iar Tu care o veghezi cu Duhul Tău ştii foarte bine cîţi dintre cei născuţi în ea trăiesc în afara legii.

 

Şi totuşi, tot Tu ai spus că «Dacă cineva se simte singur, să ştie că Eu sunt cu el. Să mişte doar piatra şi mă va găsi sub ea; să străbată pădurea şi Eu voi fi acolo». Numai că, pentru a Te descoperi, în piatră sau în pădure, este necesară voinţa de a Te căuta, precum şi capacitatea de a Te vedea. Or, azi, cea mai mare parte dintre oameni nici nu vor şi nici nu ştiu să Te afle. Dacă Tu nu le pui mîna pe creştet, dacă nu-i faci să-ţi asculte glasul în inima lor, ei vor continua să se caute doar pe ei înşişi, fără să se regăsească, fiindcă nimeni nu se poate afla, dacă nu Te află pe Tine. Aşa că te rugăm, Iisuse, noi renegaţii, vinovaţii, noi cei născuţi în afara timpului nostru, noi, cei ce ne mai amintim de Tine şi ne străduim să trăim ca Tine, deşi mereu prea departe de Tine, noi, ultimii, disperaţii, cei întorşi din rătăciri şi genuni, Te rugăm să mai cobori odată printre oamenii care te-au ucis - şi încă te mai ucid în fiecare zi – pentru a ne reda, nouă, celor răpuşi de întuneric, lumina adevăratei vieţi.

De mai multe ori, după Învierea Ta, Te-ai mai arătat celor vii, celor care credeau că te urăsc, sau celor care Te-ar fi iubit chiar dacă n-ai fi fost Fiul lui Dumnezeu; Tu le-ai arătat faţa Ta şi le-ai vorbit. Asceţii, pustnicii, în deşerturile lor, însinguraţii, sfinţii Te-au văzut şi Te-au auzit şi din acea clipă nu şi-au mai dorit decît moartea, pentru a se uni cu Tine. Tu erai lumina şi cuvîntul pe drumul lui Pavel, foc şi sînge în peştera lui Francisc, dragostea disperată şi absolută în chilia Ecaterinei şi cea a Terezei. Dacă vii pentru unul, cum să nu revii pentru toţi? Sfinţii au meritat să te vadă pentru speranţa lor nemăsurată, dar şi noi, osîndiţii, te aşteptăm cu disperare. Sufletele lor Te-au invocat cu puterea nevinovăţiei, iar ale noastre Te strigă din străfundurile slăbiciunilor noastre disperate. Şi dacă Tu le-ai ogoit atunci extazul, de ce n-ai veni şi la plîngerile noastre?

N-ai spus Tu că n-ai venit în lume pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi? Or, niciodată n-am avut mai mare de nevoie mesajul tău şi niciodată n-a fost atît de uitat şi de neluat în seamă.

Domnia lui Satan a ajuns la culme şi mîntuirea pe care o căutăm pe bîjbîite nu poate veni decît sub Împărăţia Ta.

Marea experienţă e pe sfîrşite. Omenirea, depărtîndu-se de Evanghelie, n-a găsit decît jale şi moarte. Nouă, deznădăjduiţilor, nu ne mai rămîne decît speranţa revenirii Tale. Şi dacă Tu nu vii să-i trezeşti pe adormiţii împotmoliţi în mocirla noastră infernală, înseamnă că pedeapsa Ţi se pare încă prea scurtă, prea uşoară faţă de trădarea noastră…

Noi, cei de pe urmă, te aşteptăm. Te aşteptăm în fiece zi, în ciuda nemerniciei noastre şi a imposibilului. Şi toată dragostea pe care o mai purtăm în inimile noastre pustiite va fi pentru Tine, Răstignitul care ai fost schingiuit din dragoste pentru noi şi care ne faci să suferim acum, cu toată puterea iubirii Tale de neclintit.»

 

Acestea sunt fragmente din strigătul lui Papini, strigăt lansat aproape acum un veac şi auzit azi ca un ecou. Să fie oare prea tîrziu? Pentru cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut sperăm că nu.

Iisus aşteaptă, iubitor ca întotdeauna, pe oricine, la mal. Şi nu în zadar…

Marcel Petrişor

 

 

 

„De mai multe ori, după Învierea Ta, Te-ai mai arătat celor vii, celor care credeau că te urăsc, sau celor care Te-ar fi iubit chiar dacă n-ai fi fost Fiul lui Dumnezeu; Tu le-ai arătat faţa Ta şi le-ai vorbit. Asceţii, pustnicii, în deşerturile lor, însinguraţii, sfinţii Te-au văzut şi Te-au auzit şi din acea clipă nu şi-au mai dorit decît moartea, pentru a se uni cu Tine”.