• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 06 August 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 3 Iulie , 2020

Un adevăr terifiant iese la iveală după șapte decenii: Securitatea și crima de la „Răstignire”

Pr. Florian NECHITA
Ioana LUCĂCEL
Mircea CRIȘAN
 

 

În urmă cu șapte decenii, doi țărani sunt împușcați mișelește, fără sentință, de subalternii celebrului colonel de securitate Nicolae Briceag de la Dej. În locul execuției, numit „La Răstignire”, situat între Vima Mare, Vima Mică și Sălnița, se află astăzi doar o cruce veche, pe care e trecut numele unuia dintre morți. Preotul Florian Nechita, care a fost paroh în Vima Mare mai bine de 14 ani, a aflat detalii despre acest adevăr terifiant și încearcă să demareze un proiect pentru memoria și sufletele celor doi țărani: Ioan Ciocan zis „Fătu”, din Sălnița, și Ioan Marc zis „Onuț”, din Dealul Corbului.

Comunismul a umplut cerul de sfinți, istoria de eroi și pământul țării de oseminte. Probabil, da­că fiecare loc în care un om a fost arestat, torturat, schingiuit sau împușcat de securitate ar fi marcat cu o cruce, România ar deveni o imensă Golgotă. De fapt, asta a și fost: o țară „răstignită” prin represiune și teroare, care, la 30 de ani de la Revoluție, încă își numără morții.
Nu degeaba, părintele Iustin Pârvu spunea că ar trebui să călcăm cu grijă, desculți și în vârful picioarelor orice colțișor din țară, pentru că nu se știe cine își doarme somnul de veci dedesubt și cu sângele cui a fost frământat acel petec de pământ.

Între satele Sălnița, Vima Mică și Vima Mare, se află un loc numit „La Răstignire”, datorită unei cruci vechi, înnoite prin grija părintelui Florian Nechita, fost paroh în Vima Mare mai bine de 14 ani. Pe acel câmp, în urmă cu 71 de ani, într-o noapte rece de noiembrie, au fost împușcați de Securitate, doi săteni. În tăcerea nopții, bubuiturile s-au auzit în toate cele trei sate, dar, până la Revoluție, nimeni nu a avut curajul să vorbească deschis despre această crimă. După 1989, în acel loc, a fost pusă o cruce de fier, cu numele unuia dintre ei, care însă abia se zărește din cauza buruienilor. Între timp, bătrânii care au auzit în acea noapte împușcăturile și care i-au cunoscut pe cei doi,
s-au stins și au dus cu ei, în mormânt, adevărul despre această tragedie. Iar documentele și cărțile de istorie nu relatează decât foarte pe scurt acest episod. Preotul Florian Nechita a considerat, însă, că e de datoria noastră, a celor de astăzi, să aflăm, măcar în al doisprezecelea ceas, adevărul, și să încercăm să le cinstim celor doi morți, memoria. A urmat o an­che­tă dificilă, în care, într-un puzzle, am încercat să punem cap la cap ceea ce puțini mai știu astăzi.

Preotul Florian Nechita a aflat des­pre această poveste în anii ’80, după ce s-a căsătorit și a devenit preot paroh în Vima Mare. Tot satul știa că în noiembrie 1949, „Fătu” din Sălnița și „Onuț” din Dealul Corbului au fost împușcați de Securitate. Fusese o noapte rece și ploioasă, care a șters urmele de sânge. Astfel că, a doua zi, 4 săteni din Vima Mare, forțați de Securitate să le sape o groapă comună, nu au găsit la fața locului decât cartușe goale și trupurile celor doi, fără viață: „Cei doi au fost împușcați în triunghiul dintre cele trei sate Sălnița, Vima Mare și Vima Mică. Am auzit mai multe variante: una că ar fi fost paznici la o batoză și în chip misterios ar fi dispărut niște curele de transmisie. Ulterior am aflat că s-ar fi furat niște saci de grâu din cantitatea de uium pe care trebuia să o rețină. Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar ei erau fugari de câteva luni. Au fost prinși de Securitate și împușcați, fără somație, în acel loc. Unii spun că asta s-ar fi petrecut în noaptea de 7 spre 8 noiembrie, pe crucea pusă acolo după Revoluție, cu numele lui Ciocan, scrie că a decedat în 2 noiembrie. Oricum, a doua zi, Micu Gavriș din Dâmb a fost să sape groapa, împreună cu Micu Ilarion, fostul făt al bisericii, Alexandru Rujii Monului și Șchipu Gheorghe din Lab, toți din Vima Mare. Micu Gavriș mi-a spus că nu s-au găsit pete de sânge, realitatea a fost că a plouat în acea noapte și ploaia a spălat petele de sânge. Au găsit însă cartușele la fața locului. Tot el mi-a spus că Securitatea le-ar fi spus celor doi că sunt liberi și când s-au îndepărtat, au tras în ei în plin”.

Cercetând cărțile despre rezistența anticomunistă și documentele vremii, am aflat identitatea celor doi: Ciocan Ioan, în vârstă de 48 de ani, din satul Sălnița, numit „Fătu”, pentru că era făt la biserica din sat, și Ioan Marc, Onuț, în vârstă de doar 20 de ani, din satul Dealul Corbului. Amândoi erau fugari din 1948, iar Securitatea îi urmărea pentru a-i trage la răspundere fiindcă „refuzaseră în repetate rînduri”, în special primul dintre ei, „să devină un om cinstit şi corect” şi „să nu mai facă faţă de alţii afirmaţii duşmănoase la adresa regimului”.
Capturați de miliție, sunt duși la sediul Securității din Dej, condus la acea dată de celebrul colonel Nicolae Briceag, care a ordonat uciderea fără sentință a zeci de oameni. Nu se știe exact cum au fost capturați cei doi. Potrivit unor surse documentare, după capturarea lui „Onuț”, Ciocan s-ar fi predat singur. În alte surse, apare și un anume Nicolae Marc, îm­pușcat în picior. Cert este că, după câteva zile, cei doi sunt duși la locul numit „La Răstignire”, noaptea. Li se spune că sunt liberi, dar când se îndepărtează, sunt împușcați. Potrivit unor surse do­cumentare, crima ar fi fost exe­cutată de subofiţerii Augustin Tomșa și Ludovic Dobondi. În alte surse, autorii asasinatului apar ca fiind Tomșa și Alexandru Banc. În acte, s-a scris că cei doi au fugit de sub escortă. Certificatele de deces au fost eliberate doar în 1969, după 20 de ani, și tot atunci s-a reluat cercetarea cazului. Dar crima între timp s-a prescris, iar autorii aveau deja grade înalte. Așa că nu a plătit nimeni pentru viețile
curmate. După 1989, un nepot a lui Ioan Ciocan a cerut despă­gubiri, dar i s-a răspuns că numai dacă ar fi trăit soția lui Ciocan ar fi putut primi.

Preotul Florian Nechita a găsit-o pe fiica lui Ciocan, Sidonia Oros, astăzi o bătrânică de 79 de ani. „Ea povestește că, în perioada în care tatăl ei era fugar, Securitatea a bătut-o de multe ori pe mama sa, ca să spună unde se ascunde. Apoi, zile, săptămâni întregi, nu le-au dat voie să plece de acasă, gândin­du-se probabil că îi duc lui de mâncare. Eu auzisem că cineva din Vima, un om cu numele Pașca, i-ar fi luat lui Ciocan, atunci când l-au înmormântat, cioarecii. Sidonia Oros mi-a spus că ea știe că i-au luat bocancii. Unii din sat au zis că bine a fost că i le-au luat, că de ce să putrezească în pământ, alții că nu, dar mie gândul mi s-a dus la răstignitorii care au luat haina Mântuitorului și nu au putut-o împărți pentru că era tricotată de Maica Domnului și s-ar fi destrămat dacă ar fi fost tăiată. Atunci au tras la sorți, să o ia unul anume. Groapa au săpat-o ziua, exact lângă locul în care au fost ei împușcați. Locul e cel mai aproape de Vima Mare, la 1,5 km de case. Dar împușcăturile au fost auzite și din Dealul Corbului și din Sălnița. Fata lui Ciocan mi-a spus că le-au făcut slujbă de înmormântare, înainte de ’89, în biserică, și că au fost pomeniți la parastase”.

Tot în Sălnița, preotul Nechita a vorbit cu vechiul poștaș, azi un bătrân de 89 de ani, care a auzit atunci împușcăturile și i-a văzut pe cei doi împușcați și care și-a amintit și de Nicolae Marc, îm­pușcat în picior și mai apoi arestat. Potrivit documentelor dispo­nibile pe site-ul Instrumente Digitale pentru Studierea Totalitarismului, Nicolae Marc ar fi fost „muncitor la Fabrica de hârtie din Buşteni; originar din satul Sălniţa, com. Vima Mică, jud. Maramu­reş; fugar în pădurile maramu­re­şene, toamna 1948 - iarna 1949; în timpul unei urmăriri este rănit şi capturat; judecat şi condamnat la închisoare”. Nicolae Marc a rămas cu o oarecare infirmitate toată viața, motiv pentru care mai mult împletea ciorapi. A murit de moarte naturală.

Din familia lui Onuț din Dealul Corbului nu mai trăiește nimeni. Părintele Nechita a găsit-o însă pe verișoara primară a tânărului ucis, Rozalia de la Colnic, în vârstă de 86 de ani, cea mai apropiată rudenie a lui Ioan Marc. Bătrâna i-a povestit tragedia prin care a trecut familia lui Onuț: „De la ea am aflat că părinții lui au avut 9 copii. Și tata lui se spune că într-un scandal a omorât un om, pe Colnicaru. Satul credea că ceea ce a urmat a fost o pedeapsă pentru această crimă, pentru că toți frații lui Onuț au murit și numai el a rămas pentru că i-ar fi făcut femeile din sat Cămașa Ciumii. Era o practică străveche, dar pentru că ține de superstiții, este în dezacord cu creștinismul.
Mama lui, Rozalia a fost foarte afectată psihic după ce i-au murit copiii și un preot cu niște ru­găciuni i-a schimbat numele în Florica. Se pare că Onuț era urmărit de Securitate, pentru că verișoara lui mi-a povestit că a venit la el un securist numit Puștin, deghizat, care l-a tras de limbă. Onuț, care era mai slobod la gură, i-ar fi spus că vrea să-l împuște pe șoferul de la o mașină Gaz, ca să-i fure puștile jandarmilor din Măgoaja. Și din pricina asta a devenit dușman al poporului”.

Povestea celor doi nu este, din păcate, singulară, iar în numerele viitoare vom prezenta și alte cazuri. În ochii comuniș­tilor, morții reprezentau o sim­plă sta­tistică. De fapt, fiecare mort reprezintă o tragedie. O picătură într-un ocean de amar și o mostră despre ceea ce a însemnat represiunea comu­nistă. Din pă­cate, istoria nu poate fi întoarsă. Dar modul în care ne cinstim morții, depinde de noi. Iar cele două trupuri care zac de șapte decenii sub aceeași cruce veche, pierdută între buruieni, așteaptă să li se facă dreptate.

 

Părintele Nechita nu dorește deshumarea lor, ci ceva mult mai important și mai profund: cinstirea memoriei lor: ­„Aș vrea să punem în acel loc o troiță, un monument, ceva care să amin­tească că acolo au fost uciși doi oameni și care să le vorbească tinerilor, când noi nu vom mai fi, ce a însemnat regimul comunist”.
Vom reveni.

 

 

 

Rozalia de la Colnic verișoara lui Onuț     Sidonia Oros, fiica lui Ciocan Ioan

 

Tot din ordinul lui Briceag a fost ucis, în 25 decembrie 1949, luptătorul anticomunist Alecsa Bel

Alecsa Bel s-a născut la 5 decembrie 1897 în satul Cufoaia, oraşul Târgu Lăpuş din judeţul Maramureş. A deţinut o poziţie de prestigiu în sat, având în proprietate terenuri şi animale. A făcut politică liberală, iar între anii 1940 şi 1946 a fost primar în comuna natală, din partea Partidului Naţional Liberal.
Declarat chiabur de către comunişti, care l-au acuzat de sabotarea economiei, şi supravegheat de Securitate, Alecsa Bel s-a ascuns în pădurile şi satele din zonă. A fost judecat în absenţă şi condamnat la un an de închisoare, însă a refuzat să se predea, sperând în schimbarea regimului politic din ţară. În seara zilei de 24 decembrie 1949, a fost capturat în propria casă şi împuşcat sub ochii familiei. Pretextul crimei, consemnat în actele Securităţii, a fost fuga de sub escortă.
Conform surselor documentare, plutonul de execuţie a fost alcătuit din şase subofiţeri de miliţie, conduşi de către sergentul major Fabian Trif. Din pluton au mai făcut parte Aurel Coc, Luţu Florea, Vasile Paşca, Ioan Satmari şi Gheorghe Vârtig. Împuşcarea s-a făcut arbitrar, nefiind bazată pe vreo sentinţă emisă de o instanţă judecătorească. Crima a fost înfăptuită din ordinul direct al fostului maior Nicolae Briceag (n. 1916 – d. 1998), care, în anul 1949, deţinea funcţia de şef al Securităţii fostului judeţ Someş cu reşedinţa la Dej.
Nimeni nu a fost tras la răspundere şi nu a suportat
rigorile legii de atunci sau de astăzi.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.